In articolele 11 si 12 din Simbolul Credintei ni se arată invătătura Sfintei Biserici despre «invierea mortilor si viata veacului ce va să fie». Ea ne încredintează că trupurile celor morti vor învia; nu poate fi vorba despre o înviere a sufletelor, căci sufletele sunt nemuritoare.
Moartea este: încetarea vietii pământesti a trupului, adică despărtirea sufletului nemuritor de trupul cel muritor, cum lămurit citim în Sfânta Scriptură, că trupul «ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat» (Ecclesiastul XII, 7), ca să-si primească răsplata pentru faptele sale.
Pricina mortii este păcatul săvarsit de protopărintii nostri, Adam si Eva. Căci «precum printr-un om a intrat păcatul in lume si prin pacat moartea, asa moartea a trecut la toti oamenii, prin acela în care toti au păcătuit» (Rom. V. 12).
Ceasul mortii nu ne este cunoscut. Si aceasta pentru ca să fim totdeauna pregătiti de moarte, sa fim în orice clipă împăcati cu semenii nostri si cu Dumnezeu; să priveghem, totdeauna gata fiind de călătorie spre patria cerească. «Luati aminte — ne grăieste Domnul — privegheati si vă rugati, că nu stiti când va fi acea vreme» (Marcu XIII, 33) ; să nu ne lenevim la gândul că moartea este departe, dar nici să nu ne ingrozim la gândul că ea este aproape.
Dar nu este numai moarte, ci este si înviere. Dacă moartea este despărtirea sufletului de trup, învierea este unirea din nou a sufletului cu trupul cu care a vietuit pe pământ. învierea se face prin atotputeirnicia lui Dumnezeu, care face trupurile iarăsi vii, împreunându-le cu sufletele lor. De acum însă trupurile înviate nu vor mai fi întocmai cum sunt cele de pe pământ, ci vor fi duhovnicesti si nemuritoare, asemănătoare trupului Domnului de după învierea Sa. Acest lucru ni-l spune sfântul apostol Pavel:
«Asa este... învierea mortilor : se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune ; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă ; se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este si trup duhovnicesc» (1 Cor. XV, 42—44). «Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune si acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire. Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune si acest (trup) muritor se va imbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris : Moartea a fost înghitită de biruintă» (1 Cor. XV, 53—54). Lucrul acesta este cu putintă la Dumnezeu.
Căci după cum El a putut să facă trupul omului din pământ, tot asa poate si pe cel risipit în pământ să-l adune, să-l înnoiască si să-l învieze. Si o sământă, ca să încoltească si să rodească, trebuie mai intâi să moară, să putrezească în pământ (1 Cor. XV, 35—45). Asa si omul credincios, ca să ajungă la viata cea vesnică, trebuie să treacă mai întâi prin moarte.
La sfârsitul veacurilor, toti cei care au murit vor învia. Iar aceia care în vremea învierii obstesti se vor găsi în această viată pământească, vor fi si ei schimbati într-o clipă, ca si cum ar fi trecut prin moarte, încât si trupurile lor vor deveni duhovnicesti si nemuritoare, ca ale celor înviati: «Nu toti vom muri, dar toti ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbita cea de apoi. Căci trâmbita va suna si mortii vor invia nestricăciosi, iar noi ne vom schimba", ne învată apostolul (lCor.XV,51—52).
Dar pentru ce vor învia trupurile ? Pentru că omul a fost creat în dubla sa structură, materială si spirituală, trup si suflet, si în această dublă structură, să dea seama în fata judecătii; iar după aceea să fie asezate în rai la fericirea vesnica sau în iad la osânda vesnică, deoarece în viata pământească sufletul împreună cu trupul, deci omul întreg, a săvârsit si cele bune si cele rele, si cele spre mântuire ca si cele spre osândă.
Indată după despărtirea lui de trup, sufletul omului este supus Dreptei judecăti a lui Dumnezeu, în fata căreia trebuie să dea socoteală, de viata de pe pământ. Judecata aceasta care se face fiecărui suflet în parte se numeste judecata particulară si ea se deosebeste de judecata cea de obste sau universală care se face tuturor oamenilor, odată, la sfârsitul lumii si după invierea cea de obste a trupurilor.
Realitatea judecătii particulare este subliniată de Mântuitorul prin pilda bogatului nemilostiv si a săracului Lazăr (Luca XVI, 19—31) si prin răspunsul dat tâlharului pe cruce : «Astăzi vei fi cu Mine în rai» (Luca XXIII, 43), precum si de sfântul apostol Pavel când zice : «Rânduit este oamenilor odată să moară, iar după aceea judecata» (Evrei IX, 27) ; si prin locurile în care îsi exprimă dorinta de a muri pentru a petrece cu Domnul (2 Cor. V, 6—8; Fil. I, 21).
Judecata particulară, ca si cea de obste o face Mântuitorul : «Că Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judeoata a dat-o Fiului» (Ioan V, 22). Prin judecata particulară se cercetează starea generală în care iese omul din viata pământească si dacă această stare este bună, sufletul este dus de îngeri la fericire, iar dacă este rea, este dus de duhurile necurate la chinuri. Fericirea la care sunt dusi cei găsiti vrednici se numeste «sânul lui Avraam» (Luca XVI, 22), sau «Rai» (Luca XXIII, 43), iar chinurile la care sunt supusi necredinciosii si păcătosii se numesc «iad» (Luca XVI, 22). Dar nici fericirea si nici osânda nu sunt depline pană la judecata obstească, judecata cea de apoi, când vor îi iarăsi unite cu truipurile.
Până la acea judecată, adică în vremea cât sufletele sunt fără trupuri, ele nu pot face nimic pentru a-si schimba starea în mai bine (Ioan IX, 4). Numai cei rămasi în viata aceasta pot să dobândească de la Dumnezeu usurarea osândei sufletelor celor morti. Si aceasta, prin rugăciune si milostenie intru pomenirea mortilor si mai ales prin pomenirea acestora la Sfânta Liturghie.
Locul în care sunt rânduite sufletele celor drepti este raiul, iar locul în care sunt rânduite sufletele celor nedrepti este iadul. Nu există un loc sau o stare intermediară între rai si iad, numit purgatoriu, cum învată Biserica Romano-Catolică, căci Mântuitorul Hristos nu a vorbit niciodată despre un asemenea loc. Dogmă specifică doctrinei catolice, purgatoriul este un loc de purificare morală, în care sufletele care nu sunt complet curate din cauză că n-au satisfacut pentru păcatele iertate, fie ca au murit cu păcate usoare, se purifică prin pedepsele pe oare le suferă aici si devin apte să intre in Cer dupa un anumit stagiu de suferinte.
De o imbunătătire a situatiei celor plecati de aici se poate vorbi, caci starea de fericire sau de osandă primită la judecata particulara este nedeplină pană la judecata obsteasca. Sfintii apostoli si Biserica au rânduit ca cei vii să facă rugăciuni milostenie pentru cei morti. «Căci în veacul de acum se poate face si lucra ceva, iar in cel viitor se leaga toate puterile de lucru ale sufletului si nu se poate face ceva bun spre ridicarea pacatelor» Asadar , «nu fara rost au randuit apostolii sa se aduca infricosatoarea Jertfa pentru pomenirea celor adorminti.
Stim ca mult le foloseste si multa binefacere le aduce celor morti. Cand credinciosii (obstea) si preotii stau cu mainile intinse in fata cu infricosatoarea Jertfa, cum nu vor indupleca pe Dumnezeu pentru cei adormiti? Dar aceasta numai pentru cei plecati in credinta.» (Sfantul Ioan Gura de Aur)
In legatură cu Judecata obstească sau universală este învatatura despre invierea mortilor si despre viata de veci. Cei care au facut cel bune aici pe pamânt asteaptă cu bucurie viata de veci, caci pentru cei care îl iubesc pe Dumnezeu în viata aceasta si îi păzesc poruncile, făcând binele, viata aceea va fi intru totul fericita. Fericirea le va fi nesfârsită si neinchipuit de mare. Caci «cele ce ochiul n-a văzut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit, pe acestea lea gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El» (1 Cor II 9) Aceasta negraita fericire va consta mai ales in unirea in Duh cu Dumnezeu, in a-L vedea pe Dumnezeu fată către fată», în vietuirea slavita si vesnică împreună cu Mântuitorul Iisus Hristos, cu sfintii ingeri si cu toti sfintii Bisericii.
Această fericire a dreptilor se va deosebi însă după vrednicia pe care ei au câstigat-o prin faptele lor cele bune, cum lamurit ne invata sfantul apostol Pavel: «Alta este stralucirea soarelui si alta stralucirea lunii si alta stralucirea stelelor. Caci stea de stea se deosebeste in stralucire».(1 Cor. XV 41)
In scahimb viata de veci a celor răi va fi întu totul nefericita. Iadul e este ca o temnită, căci viata lor este lipsită de vederea fetei lui Dumnezeu, de lumina si fericirea împreunate cu aceasta vedere, o viată de nesfârsite chinuri.
Sa cugetăm cu atentie si cu răgaz la cele arătate aici căci prin aceasta ne putem feri de păcate si ne putem depărta de patimi; putem pazi curatia sufletului si trupului nostru, ducand astfel o viata bineplăcută lui Dumnezeu si mult folositoare sememlor nostri. Pe urma unei asemenea vietuiri putem nadajdui în câstigarea mântuirii noastre.
