Moaşte ale celor patru Sf. Mucenici: Zotic,Atal, Camasie, şi Filip (Zotikos,Atallos,Kamasis ke Filipos) de la Niculiţel

În anul 2001, luna Iunie 3- 4, a avut loc o procesiune cu sf. Moaşte ale celor patru Sf. Mucenici: Zotic,Atal, Camasie, şi Filip (Zotikos,Atallos,Kamasis ke Filipos) de la Niculiţel, din Jud.Tulcea, de către un sobor de preoţi şi arhierei în frunte cu I.P.S.Teodosie al Tomisului, la cetatea Noviodunum, unde au fost martirizaţi cei partu mucenici, apoi sf. Moaşte au poposit timp de o noapte şi o zi în martiriconul unde au fost descoperite în 1971.În acea noapte de 3- 4 iunie, s-a făcut priveghere de toată noaptea, citindu-se din psaltire,la care au fost rânduiţi fraţi de la Mănăstirea Dervent şi Mănăstirea Cocoşu, în faţa intrării în martiricon, unde se aflau sf. Moaşte. La ora 2 dimineaţa,doi dintre fraţi având şi un aparat fotografic, s-au gândit să aibă o sf. Amintire şi au făcut o fotografie cu fratele Gelu cetind la psaltire. Când s-a developat filmul, spre marea lor uimire, în fotografie, pe lângă fratele Gelu care citea, a apărut un puternic fascicol de lumină, care coboară de sus până la intrarea în martiricon, unde se frânge şi intră la sf. Moaşte dinlăuntru. Fără îndoială, această lumină Dumnezeiască este lumina sfinţeniei Sf. Duh, de care s-au învrednicit Sf. Mucenici prin jertfa lor, nevăzută de ochii omeneşti dar care s-a lăsat să fie prinsă de aparatul fotografic, ca o binecuvântare cerească peste cei ce făceau cu evlavie şi cinste prăznuire Sfinţilor Mucenici. Această însemnare a fost trimisă de către Pr. Arhim. Petroniu Tănase, Stareţul Schitului Prodromu din Muntele Athos

Sfantul Nicolae - 6 decembrie

Sfântul Ierarh Nicolae

Acesta a trait pe vremea tiranilor imparati Diocletian si Maximilian (284-305) si a stralucit mai inainte in viata pustniceasca si, pentru nespusa lui bunatate, a fost facut arhiereu. Si, fiind cu frica lui Dumnezeu, cinstind crestinatatea si propovaduind cu indrazneala si cu glas slobod dreapta credinta, a fost prins de mai marii cetatii Lichiei si dandu-l la osanda si la cazne l-au inchis in temnita, impreuna cu alti crestini. Si de vreme ce marele si bine credinciosul Constantin, din voia lui Dumnezeu, s-a facut imparat al romanilor, cei ce erau inchisi au fost sloboziti din legaturi si, cu ei impreuna, a fost slobozit si marele Nicolae. Si, mergand la Mira, n-a trecut multa vreme si s-a strans de catre marele Constantin, intaiul Sinod de la Niceea, la care a luat parte si minunatul Nicolae. Si i s-a dat lui darul facerii de minuni, precum arata istoria vietii sale. Scos-a din temnita pe trei oameni napastuiti, care prinzand de veste ca sunt osanditi pe nedrept, au chemat pe Sfantul in ajutor, ca, precum a izbavit pe cei din Lichia, asa si pe dansii sa-i izbaveasca. Pentru aceasta, dar, Sfantul Nicolae, ca unul ce era grabnic si fierbinte spre ajutor, s-a aratat in vis imparatului Constantin si eparhului Avlavie.

Pe acesta l-a mustrat pentru para nedreapta ce facuse oamenilor la imparatul, iar pe imparat l-a instiintat cu amanuntul, aratandu-i ca erau nevinovati, parati din pizma. Si asa prin visul acesta i-a izbavit din primejdia taierii. Si alte multe minuni facand, pastorea dumnezeieste pe dreptcredinciosul sau popor. Deci, venind la adanci batraneti, s-a mutat catre Domnul, neuitand, nici dupa moarte, turma sa, ci in toate zilele dand cu indestulare ale sale faceri de bine celor lipsiti si izbavindu-i de tot felul de primejdii si de nevoi.

Inca si pana astazi, Dumnezeu, prin mijlocirea lui, lucreaza minuni si cei ce-l roaga cu adevarata si neindoita credinta, nu numai mici binefaceri, ci si minuni mari dobandesc. Din anul 1087, luna mai in 9 zile moastele Sfantului Nicolae se afla la Bari, in sudul Italiei, luate din Mira, ca sa nu cada in mainile musulmanilor. Acolo ele sunt in mare cinste din partea credinciosilor, care vin la el, cu credinta, din toate partile crestinatatii. Moastele Sfantului Nicolae

Pe vremea binecredinciosului împărat grec Alexie şi a patriarhului Constantinopolului, Nicolae, stăpînind în Rusia iubitorul de Hristos marele domn al Kievului, Vsevolod Iaroslavici şi Vladimir cel de bun neam, domnul Cernicovului, care după aceea s-a făcut monah, a fost năvălire a ismailitenilor contra stăpînirii greceşti de pe acea parte de mare, pentru că, începînd de la Herson, vrăjmaşii Crucii lui Hristos, au robit pămîntul creştin pînă la Antiohia şi Ierusalim şi au pustiit cu foc şi cu sabie toate cetăţile şi satele, bisericile şi mănăstirile; iar pe cei ce au scăpat de sabie, bărbaţi, femei şi copii, i-au robit şi toate părţile acelea le-au luat în stăpînirea lor. Atunci şi cetatea Mirelor, cea din latura Lichiei, unde se aflau cinstitele moaşte ale arhiepiscopului lui Hristos, Nicolae, au pustiit-o tot aceiaşi agareni. Toate acestea s-au făcut însă cu voia lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre cu care mîniem foarte mult pe Domnul şi întărîtăm pînă la amărăciune îndelunga Lui răbdare, precum zice pentru cei păcătoşi în psalmi: Amărît-au pe Cel Preaînalt... Pentru că, Dumnezeu prea mult Se mîhneşte de fărădelegile poporului ce vieţuieşte fără de pocăinţă; atunci nu cruţă nici pe sfinţii Săi, nici ascultă rugăciunile plăcuţilor Săi; pentru că a zis oarecînd către Sfîntul Prooroc Ieremia: "De va sta Moise şi Samuil înaintea feţei Mele, rugîndu-se pentru poporul cel ce Mă urăşte, sufletul meu nu este către poporul acesta. Surpat-am pe dînşii de la faţa Mea, la moarte, la sabie, la foamete şi la robie". Cu o dreaptă mînie ca aceasta a lui Dumnezeu, pustiindu-se multe părţi greceşti de la răsărit, între care a fost şi Lichia, cu cetatea ce se numeşte Mira; prin aceasta a voit Domnul, să se aducă cinstitele moaşte ale Sfîntului Nicolae, plăcutului Său, din cetatea cea pustiită, Mira, în cetatea cea cu popor, care se numeşte Bari, şi care este în Italia. Astfel, moaştele unui luminător ca acesta al lumii, al cărui sfînt suflet petrece întru cetele cereşti cu cinstea cea vrednică, n-a voit să fie pe pămînt cu cinstire sub obroc. Şi ca izvorul cel pururea curgător al minunilor celor de tămăduiri să nu fie lipsit de cei ce scot dintr-însul; iar pe de altă parte, ca şi Apusul, să nu se lipsească de facerile de bine ale lui Dumnezeu, care se dau prin mijlocirile marelui arhiereu. Aducerea acestor sfinte moaşte s-a făcut într-acest fel: "Unui preot care locuia în cetatea Bari, om drept, cinstit şi cucernic, i s-a arătat înainte Sfîntul Nicolae, zicîndu-i: "Mergi şi spune poporului acestuia şi la tot soborul bisericesc ca, ducîndu-se în Mira, cetatea Lichiei, să ia de acolo moaştele mele şi, aducîndu-le aici, să le pună în această cetate a Varului, pentru că nu pot să fiu în acel loc pustiu; aşa voind Domnul Dumnezeul meu". Preotul, sculîndu-se după vedenia aceasta, a mers în biserică şi a spus clerului bisericii şi la tot poporul arătarea +Sfîntului Nicolae, ce o văzuse în acea noapte. Iar ei, auzind acestea, s-au bucurat mult, zicînd: "Astăzi a preamărit Domnul mila Sa, spre poporul Său şi spre cetatea noastră". Deci, degrabă au rînduit trei corăbii şi au ales nişte oameni vestiţi şi temători de Dumnezeu, dîndu-le lor din sfinţita rînduială cîteva feţe cinstite, ca să meargă pentru aducerea sfintelor moaşte ale marelui Arhiereu Nicolae. Deci, socotind ei lucrul călătoriei lor, au gîndit, ca nu în loc de cîştigarea cea dorită a moaştelor celor făcătoare de minuni, să li se întîmple lor ceva împotrivă. Deci, luînd asemănare neguţătorească, ca şi cum ar face ei o neguţătorie şi ca să nu le împiedice calea mării oarecare popoare, au umplut corăbiile lor cu grîu şi au plecat, făcîndu-se că merg la neguţătorie. Astfel, călătorind cu bună sporire, au ajuns mai întîi la Antichia unde, vînzîndu-şi grîul după obiceiul neguţătoresc, au cumpărat alte lucruri. ______________________________________________________________________

Apoi, auzind de la alţi negustori veneţieni, care veniseră mai înainte din alte părţi, cum că şi ei au de gînd să meargă la Lichia, în cetatea Mirei, pentru moaştele Sfîntului Nicolae, varenii s-au sîrguit, ca să-i întreacă pe dînşii. Deci, mai degrabă călătorind şi mai iute înotînd, fiindcă Dumnezeu purtase de grijă spre ajutorul lor, au ajuns în latura Lichiei şi au stat la malul cetăţii Mirelor şi, întrebînd cu dinadinsul de biserica sfîntului şi despre moaştele lui, şi-au luat armele, temîndu-se ca nu cumva să-i oprească pe dînşii cineva, şi au mers la biserică. Acolo, aflînd patru monahi, i-au întrebat pe dînşii: "Unde se află moaştele +Sfîntului Nicolae, că voim - ziceau dînşii - să ne închinăm lor". Iar monahii le-au arătat lor mormîntul în biserică, întru care, ca sub un obroc, zăceau sub pardoseală în pămînt, moaştele cele tămăduitoare ale arhiereului lui Hristos. Deci, varenii, dînd la o parte pardoseala bisericii şi săpînd pămîntul, au găsit racla sfîntului; iar cînd au descoperit-o, au văzut-o plină de mir binemirositor, care izvorîse din cinstitele lui moaşte. Apoi, mirul l-au turnat în vasele lor, iar moaştele sfîntului, luîndu-le cu bucurie pe braţele lor preoţii, le-au dus la corăbiile lor şi le-au pus cu cinste într-una din ele. Luînd ei sfintele moaşte, s-au dus cu dînşii şi doi monahi, iar doi au rămas la locul acela lîngă biserică. Cu o bună neguţătorie ca aceasta şi cu cîştigul cel fără de preţ, varenii, depărtîndu-se de malul Mirei Lichiei în 28 de zile ale lunii lui aprilie, după o bună şi fericită călătorie, au ajuns degrabă în cetatea lor într-o Duminică, în nouă zile ale lunii lui mai, la vremea Vecerniei. Poporul cel din Bari, înştiinţîndu-se de venirea la dînşii a cinstitelor moaşte ale marelui plăcut al lui Dumnezeu, Nicolae, îndată a ieşit întru întîmpinarea sfintelor moaşte împreună cu episcopii, cu preoţii, cu monahii şi cu tot clerul bisericesc, bărbaţi, femei şi copii, şi mulţimea a tot poporul, de la mic pînă la mare, cu făclii şi cu tămîie, cîntînd şi lăudînd pe Dumnezeu şi săvîrşind cîntări de rugăciune arhiereului lui Hristos. Apoi, luînd cu bucurie şi cu cinste acea nepreţuită şi duhovnicească vistierie, au pus-o în biserica Sfîntului Ioan Înaintemergătorul, care era lîngă mare. Şi se făceau multe minuni la moaştele cele tămăduitoare. Pentru că şchiopii şi orbii, surzii şi îndrăciţii, cum şi cei cuprinşi de tot felul de boli, primeau tămăduiri, atingîndu-se de moaştele sfîntului. Luni de dimineaţă erau patruzeci şi şapte de bărbaţi şi de femei tămăduiţi; marţi, douăzeci şi două; miercuri, douăzeci şi nouă; joi dimineaţa a tămăduit pe un om surd, care fusese cinci ani într-acea neputinţă. După aceasta,+ Sfîntul Nicolae, arhiereul lui Hristos, arătîndu-se în vedenie unui oarecare monah plăcut lui Dumnezeu, i-a zis: "Am venit cu bunăvoia lui Dumnezeu în această cetate, într-o Duminică, în ceasul al noulea din zi şi, într-acelaşi ceas, am dat din darul Dumnezeului, tămăduire la unsprezece oameni". Această arătare a sfîntului, monahul acela a spus-o la toţi, spre mărirea plăcutului său. După aceea, în toate zilele, sfintele lui moaşte n-au încetat a da cu minune tămăduire şi se dau pînă acum, celor ce aleargă la dînsul cu credinţă. Deci, cetăţenii Varului, văzînd darul cel făcător de minuni al moaştelor Sfîntului părinte Nicolae, curgînd dintr-un izvor fără de scădere, au zidit o biserică din piatră în numele lui, mare şi frumoasă şi au înfrumuseţat-o cu tot felul de podoabe scumpe. După aceasta, au ferecat o raclă de argint cu pietre de mult preţ şi au aurit-o peste tot. Iar în anul al treilea, după aducerea cinstitelor moaşte de la Mira Lichiei la Var, adunînd clerici din cetăţile şi ţările cele dimprejur ale arhiepiscopiei şi episcopiei, au făcut cinstita mutare a sfintelor moaşte ale făcătorului de minuni Nicolae din Biserica Botezătorului, în biserica cea nouă, zidită din piatră, întru numele lui, în aceeaşi zi în care mai înainte le aduseseră în Var, de la Mira Lichiei şi le-au pus cu racla cea de argint în altar. Iar racla cea veche pe care o aduseseră de la Mira Lichiei, au pus-o în biserică, avînd în ea oarecare sfinte moaşte, pentru închinăciunea celor ce veneau. Dintr-acea vreme s-a aşezat, praznicul aducerii cinstitelor moaşte ale arhiereului lui Hristos, Nicolae, să se prăznuiască în toţi anii, în ziua a noua a lunii mai, cinstind prin acest praznic amîndouă aduceri; adică pe cea din Mira la Var şi pe cea din biserica Mergătorului Înainte, în biserica cea nouă pe care varenii au zidit-o din piatră, în numele Sfîntului Nicolae. Nu numai într-acea cetate a Apusului, ci şi în cetăţile şi laturile Rusiei, în aceeaşi vreme s-a luat obiceiul de a se prăznui această aducere, cu bună credinţă şi cu bună cucernicie din dragostea cea către Sfîntul Nicolae, făcătorul de minuni; deoarece şi Rusia cea din nou luminată atunci, s-a învrednicit de multe minuni ale Sfîntului Nicolae. După ce au trecut cîţiva ani, după buna voire a Sfîntului Nicolae - precum s-a arătat în vedenia unui oarecare monah -, i-a poruncit şi a pus sub Sfîntă Masă în altar, cinstitele lui moaşte, care izvorăsc totdeauna mir; precum se vede şi acum acolo, că se dă spre tămăduirea tuturor bolilor şi întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel ce este preamărit întru sfîntul Său, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Notă: În prolog, după istoria scrisă despre aducerea cinstitelor moaşte ale arhiereului Nicolae, se adaugă şi o sfătuire către dreptcredincioşi, pe care mai pe scurt, o pomenim şi noi, aici, în acest fel: Să nu te minunezi, iubite cititor, că a voit Dumnezeu de a mutat trupurile sfinţilor din părţile Răsăritului la Apus, fiindcă năvăleau multe răutăţi de la păgînii agareni asupra dreptei credinţe; precum asemenea să nu te minunezi, că a adus moaştele Sfîntului Nicolae de la Mira Lichiei la Var. Aceasta s-a făcut, nu pentru cea mai multă dreaptă credinţă a apusenilor, nici pentru credinţa cea rea a răsăritenilor, pentru că răsăritenii, cu darul lui Dumnezeu, petreceau fără de prihană întru buna credinţă a părinţilor lor; iar apusenii este arătat că de la începutul anului 809, de la naşterea lui Hristos, au scornit un lucru nou în mărturisirea credinţei despre purcederea Sfîntului Duh. Deci, Dumnezeu a trimis trupurile sfinţilor Săi de la Răsărit la Apus, ca pe oarecare apostoli vii, care, sfătuiau cu facerile de minuni, pe cei de acolo, să se întoarcă iarăşi la mărturisirea credinţei celei dintîi, împreună cu răsăritenii. Pentru că minunile nu se fac pentru cei dreptcredincioşi, nici la unii ca aceştia se trimit ucenicii lui Hristos la propovăduire, ci prin mijlocul celor blînzi, care merg ca oile prin mijlocul potrivnicilor lor.

Noi Mucenici Sfântul sfinţit mucenic Filumen

„Să învieze Dumnezeu, şi să se risipească vrajmaşii săi” Sângele Mucenicilor este Sâmânţa Bisericii " „Pe 16/29 noiembrie 1979, au năvălit în mănăstire şi l-au măcelărit pe arhimandritul Filumen cu un topor, închipuind o cruce: cu o lovitură de-a lungul, i-au despicat chipul, cu altă lovitură de-a latul i-au tăiat obrazul, de la o ureche la alta. I-au scos ochii. I-au tăiat în bucăţi degetele mâinii sale drepte, iar pe cel mare l-au retezat dintr-o dată. Erau degetele cu care făcea semnul Crucii.” Troparul, glasul al treilea: Biruitor al diavolilor, izgonitor al puterilor întunericului, cu blândeţea ta ai moştenit pământul şi împărăţia din Ceruri; mijloceşte, astfel, la Milostivul Dumnezeu, ca să mântuiască sufletele noastre. Icoana sfântului sfinţit mucenic Filumen; în dreapta, scena muceniciei sale. Pe sulul din mâna sa, scrie în limba greacă: Şi să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă. 1.Generalităţi Notă: Sursa:Pateric.roEditura Egumeniţa a publicat o cărticică despre viaţa Sfântului. Costă 7 lei. "Oamenii care au oferit faptic mărturia credinţei ortodoxe au reprezentat puncte de referinţă pentru poporul nostru şi exemple de urmat. Mai ales în timpul ocupaţiei turceşti, au fost mii de oameni care au înfruntat moartea cu mult curaj, întărind prin jertfa lor sfântă spiritul luptei pentru eliberare naţională. Între aceştia au fost şi ciprioţii Polidor († 1794), Gheorghe († 1752) şi Mihail († 1835), la care se adaugă jertfa celor treisprezece mucenici din Kandara, din perioada ocupaţiei francilor, care au căzut omorâţi de catolici († 1231). Singurul imbold al sfinţilor mucenici era dragostea faţă de Hristos şi faţă de aproapele. Semnele care au însoţit moartea acestora nu numai că i-au convins pe oameni de intrarea lor în rândul sfinţilor mucenici, dar le-au oferit încă o dată dovada tăriei credinţei lor, fapt care le dădea mai multă putere de a lupta împotriva cotropitorilor.Tema mucenicilor nu este numai istorică, ci mai ales de ordin duhovnicesc, deoarece influenţează conştiinţa credincioşilor de-a lungul veacurilor. Un exemplu în acest sens este şi jertfa arhimandritului Filumen, în spaţiul Patriarhiei Ierusalimului.2.Copilăria părintelui FilumenSofocle Hasapis, după numele de mirean, s-a născut pe 15 octombrie 1913, în parohia Sfântului Sava din Lefkosia. A fost frate geamăn cu Alexandru, cel care a devenit mai apoi arhimandritul Elpidie, un alt cleric de mare excepţie al Ciprului. Părinţii lor, Gheorghe şi Magdalena Hasapis sau Orundiotis, aşa cum mai erau ei cunoscuţi, pentru că se trăgeau din satul Orunda, au avut în total 13 copii, din care au supravieţuit 10 – 7 băieţi şi 3 fete. Familia locuia într-o casă din parohia Sfântul Sava. Se bucurau de o stare materială destul de bună, întreţinându-se din munca tatălui, care avea în proprietatea sa un cuptor de pâine şi un han. Mama avea ca singură ocupaţie îngrijirea casei şi creşterea copiilor. Fiind oameni foarte evlavioşi, ei au transformat una din camerele casei lor în iconostas şi loc de rugăciune. Înainte de culcare, aveau obiceiul să treacă cu toţii prin acea cameră ca să spună rugăciunea de seară. Cei doi fraţi gemeni se rugau cu cea mai multă râvnă, zăbovind multă vreme dinaintea icoanelor. Ca urmare, uneori copiii se certau între ei, pentru că trebuiau să stea la rând ca să-şi spună rugăciunea de seară, iar gemenii nu mai terminau de rugat.Un rol important în educaţia copiilor l-a jucat bunica lor, Loxandra, prin exemplul vieţii sale. Posturile, rugăciunile şi privegherile bunicii au fost o şcoală de religie unică, în care au învăţat foarte multe. Şi pentru că bunica nu ştia carte, cei doi fraţi gemeni îi citeau cu multă râvnă din lucrări religioase, mai ales din Vieţile Sfinţilor. Desigur, aceste lecturi au avut şi asupra lor o influenţă deosebită, formându-le caracterul.3.Viaţa monahalăDorinţa atât a părintelui Filumen, cât şi a părintelui Elpidie să trăiască la Mănăstirea Stavrovuni, faimoasă pentru respectarea tradiţiei monahale, alături de părinţi sporiţi duhovniceşte, era puternică, în ciuda vârstei lor fragede. Astfel, la câţiva ani după terminarea şcolii primare, în iulie 1928, fără să spună nimic părinţilor, au plecat spre mănăstire. În acel an, familia şi-a petrecut vara în Lefkosia, unde trebuiau să meargă şi cei doi gemeni, după tatăl lor, care lucra acolo. I-au căutat peste tot, fără nici un rezultat. La un moment dat, un căruţaş le-a spus părinţilor că i-a văzut pe băieţi pe drumul către Stavrovuni. S-au dus imediat acolo. Dinaintea stareţului mănăstirii, tatăl lor i-a întrebat dacă se gândiseră bine înainte să ia hotărârea de a urma viaţa monahală. Atunci Elpidie, temându-se ca tatăl lor să nu-i oblige să se întoarcă înapoi, i-a spus: „Ce rost are să ne iei acasă, dacă noi iar o să plecăm… Ai mulţi copii. Lasă-ne să mergem pe drumul nostru“. Atunci tatăl lor i-a binecuvântat şi a plecat.Pe vremea aceea, la Mănăstirea Stavrovuni trăiau unii din cei mai mari părinţi ai secolului douăzeci, cum ar fi egumenul Varnava Haralambidis (1864-1948) şi fraţii săi după trup Calinic (†l943) şi Grigorie (1870-1933), ca şi ieromonahul Ciprian (1878-1955). Alături de aceşti părinţi, cei doi fraţi au învăţat foarte multe, trăind după rânduiala aspră de la Stavrovuni. Dar viaţa lor avea să ia o nouă întorsătură în 1934, când Mănăstirea a fost vizitată de Timotei Themelis, Arhiepiscopul de atunci al Iordanului (1878-1955), care a fost mai apoi Patriarh al Ierusalimului. Acesta i-a propus stareţului Varnava şi tatălui celor doi gemeni să-i ia pe copii la Ierusalim, unde aveau posibilitatea să facă gimnaziul. De altfel, viaţa aspră de la Stavrovuni şi condiţiile grele de trai de pe atunci le şubreziseră sănătatea, fapt care l-a determinat pe stareţ să accepte propunerea Arhiepiscopului Iordanului. Starea de sănătate a celor doi a impus pentru o perioadă întoarcerea lor acasă, ca să-şi revină. Respectându-le voia, tatăl lor le-a dat din nou binecuvântarea şi, în acelaşi an, gemenii au plecat spre Palestina.4.Şederea părintelui Filumen la IerusalimSub protecţia lui Themelis, cei doi fraţi gemeni s-au înscris la Gimnaziul Sfântului Mormânt, pe care l-au terminat în 1939. În tot acest timp, s-au distins prin faptul că respectau cu stricteţe regulile călugăreşti, aşa cum fuseseră învăţaţi la Stavrovuni. Obişnuiau să se închidă în camerele lor şi să-şi petreacă timpul citind şi rugându-se. Colegii lor, care erau în majoritate mai mici ca vârstă decât ei, îi evitau, deoarece ştiau că petrec mult timp citind cărţi sfinte, ceea ce pe ei nu îi entuziasma. După ce au terminat gimnaziul, cei doi fraţi au pornit fiecare pe un drum diferit.În 1937, Alexandru s-a călugărit, primind numele de Elpidie. În acelaşi an a fost hirotonit diacon, iar în 1940, presbiter. A slujit în diferite locuri aflate sub ascultarea Patriarhiei. Între altele, a fost stareţ al Mănăstirii Cinstitului Înaintemergător al Domnului din Ierusalim şi epitrop patriarhal în Nazaret.În 1947 a intrat în slujba Patriarhiei Alexandriei, fiind trimis în Mozambic în calitate de responsabil arhieresc al comunităţii greceşti. Mai târziu, în 1952, a ajuns în Atena, unde a studiat teologia. A absolvit în 1956, iar în anul următor a plecat spre Londra, unde a slujit la biserica Tuturor Sfinţilor. În paralel, a urmat cursuri de interpretare a Noului Testament şi de Istorie Bisericească, la Colegiul Regal. Trei ani mai târziu, în 1959, a fost trimis de Patriarhia Alexandriei mai întâi la Odessa, iar apoi în Grecia. În continuare, a activat în Cipru, ca preot al Mitropoliei din Pafos, după care a fost ales stareţ la Mănăstirea Maicii Domnului din Maheras. Puţin mai târziu, s-a întors în Atena, unde a slujit aproximativ şase ani ca preot la Spitalul Crucii Roşii. În timpul acesta, a primit mii de oameni, care mergeau la el ca să afle sprijin şi îndrumare în viaţa grea pe care o duceau. Apoi a activat la biserica Sfintei Treimi, iar de acolo, a plecat în Athos. Fiind bolnav, a fost dus la Spitalul Crucii Roşii din Atena, unde, la puţină vreme, s-a săvârşit din această viaţă, pe 29 noiembrie 1983.Părintele Filumen a avut în viaţă un cu totul alt drum, rămânând până la moarte la Ierusalim. S-a călugărit în 1937, când a primit numele de Filumen. Doi ani mai târziu, pe 5 septembrie 1939, la puţină vreme de la terminarea Gimnaziului Sfântului Mormânt, a fost hirotonit diacon. Presbiter a devenit pe data de 1.11.1943, iar cinci ani mai târziu, pe 20.03.1948, a fost hirotonit arhimandrit. A slujit în foarte multe locaţii, începând cu Patriarhia, unde a fost ghid, în 1940. În continuare, din iunie 1940 până în septembrie 1941, a stat la Mănăstirea Sfântul Sava, după care s-a întors la Patriarhie, unde a devenit supraveghetor al birourilor Patriarhiei. Pe 15 iulie 1944 i-a fost încredinţat postul de ajutor de supraveghetor la bucătăria centrală. În februarie 1946 a fost numit stareţ în Tiberiada, până în martie 1953, când a devenit stareţ în Ioppe. Acolo a rămas şase ani, până pe 6 noiembrie 1959, când a fost rechemat de Patriarhie şi numit director al Orfelinatului Şcolii Patriarhale. A mai împlinit şi alte slujiri, cum ar fi: de pe 9 mai 1961 până pe 23 februarie 1962 a fost stareţ la Mănăstirea Arhanghelos; apoi, până pe 7 august 1965, a fost stareţ în Ramalla; după aceea, până pe 12 august 1970, a fost stareţ la Mănăstirea Avvei Teodosie, iar până pe 18 august 1970, a ocupat aceeaşi poziţie, la Mănăstirea Proorocului Ilie. În continuare, până pe 14 ianuarie 1976, a fost iarăşi în Ramalla şi, în fine, de pe 8 mai 1979, a slujit la Fântâna lui Iacov, unde a şi primit moartea mucenicească.Pe tot parcursul activităţii sale, ca membru al comunităţii Sfântului Mormânt, părintele Filumen a trăit în smerenie şi linişte. Ascetismul şi râvna cu care a respectat regulile monahiceşti au fost principalele trăsături ale vieţii sale. Preţuind duhul Ortodoxiei, a căutat ca niciodată să nu îşi promoveze numele în nici un fel. Principala sa grijă era să îşi ducă traiul ca un călugăr smerit şi să sporească duhovniceşte. Cei care nu îl cunoşteau bine nu-şi puteau da seama de înălţimea vieţii duhovniceşti pe care o ducea. De multe ori, se prefăcea nebun, pentru a se putea ascunde de lume. Se ştie faptul că vreme de opt ani, cât a pustnicit împreună cu Imeneu, Arhiepiscopul Lidei, cei doi nu stăteau nicicând la masă, ci mâncau în picioare, din oală.5.Moartea muceniceascăÎn ultimul loc unde a slujit, şi anume la Fântâna lui Iacov, veneau des evrei fanatici ca să scoată icoanele şi crucea din biserică, deoarece considerau că era un loc de închinăciune iudaic. Unul dintre aceşti evrei venea în fiecare zi şi se ruga în lăcaş. Părintele Filumen, păzitor credincios al aşezămintelor Sfântului Mormânt din Palestina, i-a explicat cu blândeţe şi smerenie că Fântâna lui Iacov aparţinea de multe secole creştinilor. Vrând să evite provocările, atunci când evreul acela intra în biserică să se roage, părintele Filumen întrerupea slujba şi o continua mai târziu. Scopul acestui evreu, ca, de altfel, al tuturor evreilor fanatici, era să transforme cu orice preţ biserica în loc de închinăciune iudaic. Astfel, pe 29 noiembrie 1979, în ziua în care Biserica îl pomeneşte pe Sfântul Filumen, părintele a fost atacat cu toporul şi omorât în timp ce săvârşea Vecernia. După aceea, ucigaşii au jefuit biserica, iar la plecare au aruncat cu o grenadă. Comunicatul Poliţiei spunea că făptaşii erau „necunoscuţi“.Înmormântarea mucenicului Arhimandrit Filumen din Cipru a avut loc pe 4 decembrie 1979, slujba săvârşindu-se la biserica Sfintei Tecla. A fost îngropat în cimitirul comunităţii Sfântului Mormânt din Sion. Patru ani mai târziu, când a murit un alt membru al comunităţii, s-a deschis mormântul părintelui Filumen pentru a i se muta osemintele de acolo. Atunci, toţi cei de faţă au avut parte de o privelişte minunată: trupul său era neputrezit şi răspândea un miros plăcut, aşa cum s-a întâmplat cu moaştele atâtor sfinţi, ca, de exemplu, Sfântul Spiridon, Sfântul Ioan Rusul etc. După aceea, mormântul a fost închis din nou, până în anul 1984, de Crăciun, în timpul îngropării lui Claudiu, Arhiepiscopul din Pella. Şi de această dată, trupul era neputrezit şi răspândea un miros plăcut, semn că smeritul rob al lui Dumnezeu Filumen intrase în ţara celor vii, ca sfânt. Moaştele sale au fost aşezate cu evlavie în partea nordică a Altarului bisericii Sfântului Sion, devenind obiect de închinăciune pentru mii de credincioşi.În ciuda faptului că sfinţenia sa nu a fost recunoscută în mod oficial, poporul îl cinsteşte pe părintele Filumen ca pe un sfânt. Viaţa sa ascetică, moartea mucenicească, trupul nestricat, minunile care au fost săvârşite după moartea sa, toate acestea constituie mărturii incontestabile ale sfinţeniei sale. Fie pomenirea sa veşnică113(Acest studiu s-a bazat îndeosebi pe mărturiile celor care l-au cunoscut, fapt pentru care bibliografia este săracă. Cele mai însemnate surse bibliografice sunt: 1. Kostas Gheorghiadis, Chipul contemporan al Bisericii Sionului. Părintele Filumen, Mărturia ortodoxă, Nr. 4, Lefkosia, 1982. 2. Ioan, Noul Mucenic Filumen, Mărturia ortodoxă, nr. 19, Lefkosia. 3. Necrolog: Moartea mucenicească a Arhimandritului Filumen Hasapis, Noul Sion, Vol. 72, Ierusalim, 1980. 4. Arhimandritul Filumen: un mărturisitor contemporan al credinţei noastre, Drumul nevoinţei, nr. 101, Lefkosia, 1992. 5. Arhimandritului Elpidie, în cartea lui Iosif Monahul Figuri patristice de la Nea Skiti, Salonic, 1988, pp. 63-70. 6. Din revista Mărturie ortodoxă, nr. 41, 1993, pp. 34-37.)".Fragmente din articolul apărut în Orthodox America, al monahului Yeghia Yenovkian de la Măn. Paradise, Ellisville, Mississippi:„...În săptămâna de dinainte, un grup de sionişti fanatici venise la mănăstire, la Fântâna lui Iacov, pretinzând că este un loc sfânt al iudeilor şi cerând să fie înlăturate toate crucile şi icoanele... Grupul a plecat proferând ameninţări, jigniri şi obscenităţi pe care creştinii din zonă le aud în mod regulat.După câteva zile, pe 16/29 noiembrie, în timpul unei ploi torenţiale, un grup a năvălit în mănăstire; [Părintele Filumen] îşi pusese deja epitrahilul pentru vecernie. Tăierea în bucăţele a celor trei degete cu care făcea Semnul Crucii arată faptul că a fost chinuit, pentru a-l face să se lepede de credinţa sa creştină ortodoxă. Chipul îi era despicat în formă de Cruce. Biserica şi cele sfinte au fost pângărite. Nimeni n-a fost arestat pentru aceasta, niciodată.Aş vrea să afirm că dacă nu l-aş fi cunoscut pe noul sfinţit mucenic Filumen, poate mi-aş fi pierdut credinţa. Eram necăjit, precum mulţi alţii, pentru că Adevărul este slujit atât de rău. Propăşesc tot felul de greşeli. Noi, clerul, suntem rareori păstori buni, şi cei ce-l caută pe Dumnezeu nu sunt mulţi, în vreme ce ereticii şi sectarii atrag la ei mulţimi, fără a conta cât de rele sunt învăţăturile şi vieţuirea lor. Reuşesc să merg mai departe doar ţinând înaintea ochilor mei chipul Părintelui Filumen.”Din buletinul informativ nr. 46, al Departamentului de relaţii externe al Sinodului episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, apărut în Orthodox America, aprilie-mai 1984:Pe 17/30 noiembrie, patriarhul Diodor al Ierusalimului, însoţit de mai mulţi episcopi, arhimandriţi, preoţi şi monahi greci, a deschis mormântul arhimandritului Filumen, ce fusese omorât cu sălbăticie la Fântâna lui Iacov, cu patru ani înainte (în 1979).Sicriul fu scos cu grijă din mormântul aflat în cimitirul Frăţiei Sfântului Mormânt de pe Muntele Sionului, şi, după ce fu înlăturat giulgiul, moaştele sale au fost aflate a fi nestricate. Apoi trupul a fost spălat cu vin, şi înfăşurat într-o pânză. După aceasta, s-a cântat o scurtă slujbă de pomenire.Arhimandritul Filumen a fost păzitorul Mănăstirii Ortodoxe greceşti de la Fântâna lui Iacov, din oraşul Nablus, în Cisiordania (West Bank). A vieţuit în sfinţenie şi a slujit ca un iconom credincios al lui Iisus Hristos, însufleţit de o râvnă arzătoare pentru Ortodoxie.Virtutea sa îl scotea în evidenţă printre monahii şi preoţii Ţării Sfinte. Se cunoaşte că cu puţină vreme înainte de mucenicia sa, arhimandritul Filumen a fost abordat de un grup de militanţi iudei fanatici, care i-au cerut să înlăture Crucea şi icoanele din preajma Fântânii lui Iacov, deoarece este un loc sfânt al religiei lor, iar ei nu primesc să se roage în prezenţa unor astfel de simboluri ale creştinismului. Părintele a refuzat să facă aşa ceva, susţinând că Fântâna lui Iacov este de secole a creştinilor. Atunci, a fost ameninţat şi i s-a spus să părăsească acel loc sfânt sau va suporta urmările.Pe 16/29 noiembrie 1979 (ziua Sfântului Apostol Matei), în timpul unei ploi torenţiale, ucigaşii au năvălit în mănăstire şi l-au măcelărit pe Arhimandritul Filumen cu un topor, închipuind o cruce. Cu o lovitură de-a lungul, i-au despicat chipul, cu altă lovitură de-a latul i-au tăiat obrazul, de la o ureche la alta. I-au scos ochii. I-au tăiat în bucăţi degetele mâinii sale drepte, iar pe cel mare l-au retezat dintr-o dată. Erau degetele cu care făcea semnul Crucii.” Ucigaşii nu s-au mulţumit să-l măcelărească pe monahul cel fără de vină, ci au continuat apoi să profaneze şi biserica. A fost distrusă o troiţă, au fost împrăştiate şi murdărite vasele sfinţite, şi întreaga biserică a fost pângărită într-un chip înspăimântător.Autorităţile israeliene au declarat pe moment că poartă o investigaţie, pentru a-i identifica pe cei vinovaţi, dar nici până astăzi nu a fost anunţat vreun rezultat. Fie ca Dumnezeu, pentru rugăciunile Noului Sfinţit Mucenic Filumen, să-i învrednicească pe ortodocşii prigoniţi ai Ţării Sfinte să reziste valului de violenţă împotriva creştinilor, ce se ridică, ameninţând să-i copleşească, şi fie ca El să le dăruiască tăria şi harul de a mărturisi Credinţa cu bărbăţie şi râvnă fierbinte.

Noul Sfant al Veacului

La data de 19 Noiembrie a acestui an, a fost declarat sfant acest Mucenic, părintele Daniil Alekseevici. Acesta era unul dintre cei mai mari misionari ortodocşi din Rusia. Munca lui este datorita activitatii sale in scrierea a numeroase cărţi şi predicand împotriva musulmanilor, părintele Daniil a fost împuşcat în ziua de 19 Noiembrie 2009, chiar în Biserica în care slujea.

CAPITOLUL NR. 1 A LUI IOAN

Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi cele ce trebuie să se petreacă în curând, iar El, prin trimiterea îngerului Său, a destăinuit-o robului Său Ioan,2.Care a mărturisit cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Iisus Hristos, câte a văzut.3.Fericit este cel ce citeşte şi cei ce ascultă cuvintele proorociei şi păstrează cele scrise în aceasta! Căci vremea este aproape.4.Ioan, celor şapte Biserici, care sunt în Asia: Har vouă şi pace de la Cel ce este şi Cel ce era şi Cel ce vine şi de la cele şapte duhuri, care sunt înaintea scaunului Lui,5.Şi de la Iisus Hristos, Martorul cel credincios, Cel întâi născut din morţi, şi Domnul împăraţilor pământului. Lui, Care ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre, prin sângele Său,6.Şi ne-a făcut pe noi împărăţie, preoţi ai lui Dumnezeu şi Tatăl Său, Lui fie slava şi puterea, în vecii vecilor. Amin!7.Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea şi-L vor vedea şi cei ce L-au împuns şi se vor jeli, din pricina Lui, toate seminţiile pământului. Aşa. Amin.8.Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul.9.Eu Ioan, fratele vostru şi împreună cu voi părtaş la suferinţa şi la împărăţia şi la răbdarea în Iisus, fost-a în insula ce se cheamă Patmos, pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Iisus.10.Am fost în duh în zi de duminică şi am auzit, în urma mea, glas mare de trâmbiţă,11.Care zicea: Ceea ce vezi scrie în carte şi trimite celor şapte Biserici: la Efes, şi la Smirna, şi la Pergam, şi la Tiatira, şi la Sardes, şi la Filadelfia, şi la Laodiceea.12.Şi m-am întors să văd al cui este glasul care vorbea cu mine şi, întorcându-mă, am văzut şapte sfeşnice de aur.13.Şi în mijlocul sfeşnicelor pe Cineva asemenea Fiului Omului, îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare şi încins pe sub sân cu un brâu de aur.14.Capul Lui şi părul Lui erau albe ca lâna albă şi ca zăpada, şi ochii Lui, ca para focului.15.Picioarele Lui erau asemenea aramei arse în cuptor, iar glasul Lui era ca un vuiet de ape multe;16.În mâna Lui cea dreaptă avea şapte stele; şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, iar faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în puterea lui.17.Şi când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca un mort. Şi El a pus mâna dreaptă peste mine, zicând: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă,18.Şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului.19.Scrie, deci, cele ce ai văzut şi cele ce sunt şi cele ce au să fie după acestea.20.Taina celor şapte stele, pe care le-ai văzut în dreapta Mea, şi a celor şapte sfeşnice de aur este: Cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici, iar sfeşnicele cele şapte sunt şapte Biserici. Doamne Ajuta! Scris: Diacon C. Gh.

"SFANTA FILOFTEIA"

"SFANTA FILOFTEIA" DE LA ARGES In calendarul sfinteniei crestine, la 7 decembrie este pomenita Sfanta Mucenita Filofteia, ale carei moaste se gasesc la Curtea de Arges. Dupa anumite stiri privitoare la viata ei, aflam ca s-a nascut pe la inceputul veacului al XIII-lea in orasul Tarnovo, care pe atunci era capitala "imperiului romano-bulgar", intemeiat si condus o vreme de fratii Petru si Asan, romani de neam. I s-a dat din botez numele "Filofteia", care in greceste inseamna "iubitoarea de Dumnezeu", lucru pe care il va dovedi cu fapta in cursul scurtei sale vieti pamantesti. Se spune ca si mama viitoarei sfinte era romanca de neam, din sudul Dunarii si o femeie foarte evlavioasa. De la ea a deprins prunca Filofteia dragostea de Dumnezeu si de aproa­pele, faptele de milostenie, rugaciunile si postul si alte virtuti care trebuie sa impodobeasca sufletul unui adevarat crestin. Fiind copila inca, Dumnezeu a chemat la Sine pe vrednica sa mama, ramanand astfel orfana. Cu incredere in Dumnezeu, a ramas in casa parinteasca, respectand toate cele ce invatase de la mama ei, traind mai mult pentru Hristos si pentru cei aflati in suferinta. Dar dupa o vreme tatal ei s-a recasatorit, luandu-si o femeie cu o viata cu totul diferita de cea a primei sale sotii. Era firesc atunci ca aceasta femeie sa n-o iubeasca pe Filofteia, obisnuita cu rugaciunea, cu postul si cu mila fata de aproapele. Drept aceea, s-a pornit cu multa ura impotriva acesteia, mai ales cand se ducea la biserica sau cand se ruga si facea fapte de milostenie. In acelasi timp, cauta sa intarate si pe tatal blandei copile impotriva ei. Dar toate vorbele de ocara, bataile si muncile la care o punea tatal si mai ales mama ei vitrega, n-au putut s-o abata de la virtutile care ii impodobeau sufle­tul, mai ales de la faptele milosteniei. in inima ei se intiparisera cuvintele Mantuitorului: "Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui" (Matei 5, 7), dar mai ales cuvintele pe care le va spune El la dreapta judecata: "Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu si mosteniti im­paratia cea pregatita voua de la intemeierea lumii. Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa manamc, insetat am fost si Mi-ati dat sa beau, strain am fost si M-ati primit, gol am fost si M-ati imbracat, bolnav am fost si M-ati cercetat, in temnita am fost si ati venit la Mine " (Matei 25, 34-36). Intre altele, de multe ori cand ducea mancare tatalui ei la camp, o parte din ea o dadea unor oameni saraci. Intr-una din zile, pe cand avea 12 ani, acesta a urmarit-o ca sa vada ce face cu mancarea pe care trebuia sa i-o aduca la camp. Incredintandu-se ca o dadea celor lipsiti, s-a infuriat atat de tare, incat a scos securea pe care o purta la brau si a aruncat-o asupra fetei. A ranit-o grav la un picior, incat dupa putina vreme si-a dat sufletul in mana Ziditorului a toata faptura. Nevrednicul tata, inspaimantat de uciderea propriei sale copile, a incercat sa-i ridice trupul spre a-l inmormanta. Dar Dumnezeu a ingreuiat in asa fel cinstitul ei trup, incat nici tatal ucigas, nici alti oameni n-au putut sa-l ridice. Ingrozit, a alergat la arhiepiscopul cetatii Tarnovo, istorisindu-i toate cele intamplate. Acesta, im­preuna cu mai marii cetatii, cu preoti, calugari si multime de credin­ciosi, s-au indreptat spre locul in care se afla trupul neinsufletit al tinerei Filofteia. Toti s-au incredintat ca erau in fata unei minuni dumnezeiesti. Ierarhii si preotii aflati acolo, au savarsit slujba prohodiriiei, dupa care au incercat sa-i ridice cinstitul trup, spre a-l duce in catedrala arhiepiscopala din Tarnovo. Nici de data aceasta cinstitul ei trup n-a putut fi ridicat. Au inteles ca Filofteia putea fi socotita acum ca o adevarata mucenita a lui Hristos si ca ea insasi nu voia sa fie dusa in cetatea Tarnovo. Sinaxarul ei arata ca sfintii slujitori au inceput sa spuna numele unor orase, biserici si manastiri din dreapta si din stanga Dunarii, spre a vedea daca nu se usureaza trupul sfintei, la rostirea vreunuia din ele. Cand s-a rostit numele orasului Curtea de Arges, deodata trupul s-a usurat si a putut sa fie ridicat. A fost instiintat de indata domnitorul roman de la Arges de dorinta sfintei Filofteia, ca cinstitul ei trup sa fie adus in tara sa. A fost intampinat la Dunare de domnitor, ierarhi, preoti, calugari si credin­ciosi, cu rugaciuni, cantari duhovnicesti, lumanari si tamaie. Sicriul cu trupul ei a fost dus apoi la Curtea de Arges. Adevarul este ca moastele ei au ramas la Tarnovo si au fost aduse in Tara Romaneasca numai dupa anul 1393, cand taratul bulgar de la Tarnovo a fost ocupat de turci. Se pare ca de aici au fost duse pentru scurt timp la Vidin, probabil pana in 1396. Pentru a nu fi profanate, au fost oferite domnitorului Mircea cel Batran (1386-1418), care ie-a asezat in biserica Sfantul Nicolae (domneasca) din Curtea de Arges, pe atunci catedrala mitropolitana, ctitoria domnitorilor Basarab I intemeietorul si Nicolae Alexandru, fiul sau. Moastele Sfintei au ramas acolo pana in 1893, cand - datorita starii de degradare in care a ajuns biserica - au fost mutate in bisericile Sfantul Gheorghe, apoi la Adormirea Maicii Domnului-Olari, din aceeasi localitate. In timpul primului razboi mondial, cand o buna parte din tara era ocupata de trupe straine - au fost duse in paraclisul manastirii Antim din Bucuresti. Dupa incheierea razboiului au fost readuse la Curtea de Arges, dar de data aceasta in mareata biserica ctitorita de Neagoe Voda Basarab. Din 1949 au fost mutate in paraclisul din incinta acestei biserici, unde se gasesc si azi. In felul acesta, Sfanta Filofteia a devenit o adevarata ocroti­toare a Tarii Romanesti. Moastele ei sunt venerate atat de credin­ciosii din partea locului cat si de alti crestini, din alte zone ale tarii, care isi indreapta pasii spre prima capitala a Tarii Romanesti. In mai multe randuri s-au facut procesiuni in tara cu sfintele ei moaste, mai ales in vreme de seceta. De la aducerea moastelor sale in tara si pana azi, in numeroase biserici s-au zugravit fie chipul ei, fie scene din viata ei (ca in bisericile Dobroteasa si Sfantul Gheorghe din Bucuresti, Sfanta Filofteia si Sfanta Vineri din Ploiesti, Adormirea Maicii Domnului din Mizil si altele). Icoane cu chipul sau impodo­besc casele credinciosilor. Unii parinti dau numele Filofteia fiicelor lor la botez, iar unele credincioase care iau ingerescul chip al calugariei, de asemenea poarta acest nume. Pomenirea ei cu lauda se face in fiecare an in ziua de 7 decembrie. A fost aleasa aceasta zi ca data de praznuire, indata dupa ziua Sfantului Nicolae, intrucat moastele ei au stat secole in sir in biserica domneasca din Curtea de Arges, care are hramul Sfantului Nicolae, deci la 6 decembrie. "Viata" Sfintei Filofteia este trecuta in Mineiul pe decembrie si in Vietile de sfinti pe aceasta luna, tiparite la noi in tara, iar insemnarile de calatorie ale unor straini care au trecut prin Curtea de Arges mentioneza prezenta moastelor ei in acest oras, precum si cinstirea de care se bucurau din partea credinciosilor romani. La 28 februarie 1950, Sfantul Sinod al Bisericii noastre a hotarat generalizarea cultului unor sfinti ale caror moaste se gasesc in tara noastra, intre care si Sfanta Filofteia de la Arges. Slujba speciala inchinata acestei generalizari a avut loc in octombrie 1955, la Curtea de Arges, in prezenta patriarhului Justinian Marina si a numerosi ierarhi romani si straini, invitati acolo, precum si a numerosi clerici si credinciosi. Sa cinstim si noi prin cantari duhovnicesti pe acesta sfanta ocrotitoare a Tarii Romanesti, zicand: "Laudam nevointele tale, Filofteie fecioara, cinstim patimile, marim indelunga-rabdarea ta, feri­cim sfantul tau sfarsit, cantam barbatia ta cea neinvinsa ce s-a aratat in trupul tau cel tinerel si crud; si privind toate ostenelile vieti tale care te-au preamarit pe pamant si in cer, unde acum locuiesti, te rugam fa pomenire si de noi cei ce alergam la racla sfintelor tale moaste, ca izbavindu-ne de toata nevoia si imparatiei cerurilor facandu-ne partasi, sa te laudam pe tine, graind unele ca acestea: Bucura-te, cea din ceruri daruita romanilor; Bucura-te, ca acum locuiesti la inaltime; Bucura-te, ca stai vesnic intre cetele marite; Bucura-te, ca prin tine Domnul mila ne trimite; Bucura-te, ca-ti asculta rugile pentru tot omul; Bucura-te, ca esti noua ajutor intru primejdii; Bucura-te, cape tine te avem stalp al nadejdii; Bucura-te, Filofteie, fecioara prealaudata!" (Din Acatistul Sfintei Filofteia, icosul 12). DE: DIACON CAZACU GH.