CRUCEA ... intre ..EVLAVIE si BATJOCORIRE
Într-o predică rostită în duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci, Părintele Ilie Cleopa spunea acestea: „Sfânta Evanghelie ne spune că la plinirea vremii, înainte de înfricoşata Judecată de apoi, se va arăta Sfânta Cruce venind pe norii cerului, cum citim: Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă (Matei 24, 30).
Da, fraţii mei, toate popoarele pământului vor plânge la arătarea Crucii lui Hristos pe cer şi la vederea venirii Lui să judece lumea.
Ce vor zice atunci popoarele păgâne când vor vedea venirea Domnului nostru Iisus Hristos, înconjurat de toate oştile îngereşti şi de arătarea Sfintei Cruci pe cer? Ce vor zice atunci cei ce L-au răstignit pe Hristos? Ce va zice Pilat care, după ce L-a biciuit, a dat voie iudeilor şi ostaşilor lui ca să-L răstignească? (Marcu 15, 15). Ce vor face arhiereii Ana şi Caiafa? Ce vor zice atunci bătrânii şi fariseii şi toată adunarea iudeilor, la vederea Dreptului Judecător şi a Sfintei Cruci venind pe norii cerului? Ce vor zice atunci sectanţii care defaimă Sfânta Cruce, când vor vedea semnul Fiului Omului venind pe norii cerului? Ce vor zice toţi cei ce se numesc creştini, dar înjură şi hulesc Crucea lui Hristos? Vai şi amar celor orbi, răi şi necredincioşi că atunci fiecare va vedea ce a făcut în viaţă, dar va fi prea târziu şi nu va fi vreme de pocăinţă”.
Am citat in extenso, fiindcă întrebările formulate de bătrânul duhovnic rămân valabile pentru noi toţi până la a doua venire a Mântuitorului, momentul judecăţii, al dezvelirii tuturor feţelor omeneşti de toate acele ascunse. Sintetic, toate aceste întrebări converg într-una singură: ce vom spune fiecare la arătarea Sfintei Cruci până la marginile orizontului? Dar ce zicem? Oare nu ni se arată Sfânta Cruce în fiecare an în Vinerea Răstignirii, la jumătatea Postului Mare, la 14 septembrie de ziua Înălţării Sfintei Cruci, la 7 mai (semnul Sfintei Cruci la Ierusalim), la 1 august (scoaterea Sfintei Cruci), în fiecare zi de miercuri şi de vineri când o cinstim?
Oare nu vedem zilnic Sfânta Cruce pe toate turlele bisericilor ortodoxe, la toate mormintele creştinilor, în troiţele de la răscruci de drumuri, pe catapetesme, pe straiele preoţilor, pe Sfânta Scriptură? Oare nu ne întâlnim continuu cu Sfânta Cruce în necazuri, în boli, în ispite? Oare nu ne însoţeşte ea, fără istov, ca o prezenţă ocrotitoare în cele trei degete ale mâinii drepte adunate în semnul Răstignirii Mântuitorului, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sântului Duh, peste feţele noastre, oră după oră, clipă după clipă?
Sfântul Siluan Athonitul l-a povăţuit odată pe un negustor care călătorea în acelaşi compartiment de tren cu dânsul: „Când vrei să faci un lucru şi nu ştii dacă e bun sau rău, însemnează-te întâi cu Sfânta Cruce şi-ţi vei da seama imediat care e rău şi nu îl vei mai făptui!” E firesc să fie aşa, deoarece spune şi rugăciunea: „Doamne, armă asupra diavolului, crucea Ta o ai dat nouă” sau: „Biruinţă asupra celui potrivnic dăruieşte şi cu crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”. E Crucea Lui Hristos, ispăşirea păcatelor lumii, dar şi dăruirea iubirii neţărmurite a lui Dumnezeu. Dar nu vreau să teoretizez, au făcut-o alţii de mii de ori mai bine decât mine.
Întrebarea care mă cutreieră în Postul Paştelui este de ce contemporanii noştri, miliarde de oameni, resping, batjocoresc, urăsc Crucea?
De ce sute de milioane de aşa zişi creştini repudiază Crucea la fel cu păgânii?
De ce alţii, mai creştini decât papa, i-au inversat semnul, l-au stâlcit din firescul lui?
De ce atâţia ortodocşi au uitat pur şi simplu Crucea dar îşi amintesc brusc de ea când o înjură, stropşind-o cu veninul din inimile lor?
Sfântul Apostol Pavel ne luminează: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor 1, 18).
Oare aceia chiar vor să piară? Au ei scopul acesta în cugetele lor?
Apostolul neamurilor îi evocă „plângând”pe aceştia, fiindcă sfârşitul lor „este pieirea. Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti!” (Filip. 3, 19).
Rătăciţi de drumul crucii, să ne cutremurăm până în străfundul inimilor, în fiecare picătură de sânge! Călcând postul din Rai, protopărinţii şi-au agonisit păcatul, moartea şi amestecul dureros al binelui cu răul, confuzia care s-a îndesit prin lucrătura diavolului şi prin co-participarea noastră la aceasta.
Crucea de pe Golgota, cu Hristos înspinat, batjocorit şi pironit pe ea, este borna de hotar între bine şi rău. Este sabia care spintecă amestecul, operând separarea binelui de rău.
Aceeaşi Cruce a lui Iisus, hiperbolizată cât cerul, va veni la sfârşitul timpurilor şi va pecetlui în veşnicie această despărţitură, binele la locul lui pentru totdeauna, răul nevindecat la locul lui, fără întoarcere. Nu va mai exista amestecare.
Dar de două mii de ani încoace, deşi s-au limpezit sensurile, s-a turnat temelie discernământului duhovnicesc, s-au lămurit direcţiile din capul unghiului (răscruce pentru alegere deliberată!), amestecarea persistă şi chiar se adânceşte prin libera voire a fiecărui om din fiecare generaţie. Unii primesc crucea spre vindecarea de răutate, alţii se războiesc împotriva ei spre pieire. Problema acum se pune altfel, nimeni nu mai poate spune că nu ştie, că nu a cunoscut semnificaţia crucii. Nu te războieşti cu ceva ce nu ştii!
Ştii! Ştim! Toţi ştiu! I-am văzut, la televizor, pe păgânii din China instruindu-şi soldaţii pentru parada care va deschide olimpiada de la vară. Le-au confecţionat câte o cruce perfectă din lemn simplu şi le-au montat-o pe vestoane, în spate, antrenându-i pentru defilare cu ea, ca să-şi formeze ţinuta dreaptă.
Mergeau în formaţie purtând crucile pe spate, parcă erau un cimitir animat.
Obiecte cu o semnificaţie exclusiv trupească, pentru o poziţie cât mai ţanţoşă!
Crucea aceasta nu-l are pe Hristos, e dinaintea Răstignirii şi a Învierii, pusă la dos, în spiritul olimpic păgân. „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34), strigă Iisus spânzurat pe lemnul de pe Golgota. Dar păgânii chinezi nu-L aud!
În India, sunt dărâmate bisericile, crucile sunt arse şi creştinii ucişi. „Iartă-le lor”, dar nu are cine să-L audă.
În Kosovo, crucile sunt smulse de pe biserici şi de oriunde şi călcate în picioare, apoi aruncate în foc. Iartă-le şi slujitorilor semilunii, semiluna, obiect pe care dacă îl aşezi orizontal, cu coarnele în sus, ai în faţă simbolul stăpânului acestor oameni.
În Serbia, cu puţini ani în urmă, bombele lansate din avioanele americanilor – care resping crucea, deci şi pe Dumnezeu! – distrugeau vârtos, printre altele, şi biserici ortodoxe, şi cruci, şi icoane. Nici aceştia nu ştiu ce fac!
Am văzut, tot într-o emisiune tv., două vrăjitoare ţigănci fluturând o cruce de argint, pentru a-şi sprijini minciuna că lucrează cu…har divin. Lucrau cu duhul satanei şi huleau crucea. Nici acestea nu ştiau ce fac!? Hristos sângerează şi pentru ele!
Sub semnul crucii de pe bisericile vechi olandeze, belgiene, engleze, germane, elveţiene, jos, în spaţiile foste ecleziale, sunt restaurante cu lăutari, cofetării, pizzerii, frizerii, saloane de masaj, expoziţii avangardiste, săli de concerte. Vocea celui care strigă în pustie este un ecou repetat obsesiv: „Iartă-le lor că nu ştiu ce fac!”
Păgânii, apostaţii, ereticii, vrăjitorii, animiştii, masonii, eşuaţii în oceanul hedonist contemporan şi toţi duşmanii crucii refuză ostentativ Răstignirea, Învierea, pe Dumnezeul Cel în Trei Persoane închinat, viaţa veşnică şi toate cele care se adaugă aici.
Dar, oare, unii ortodocşi, chiar preoţi fiind, de ce necinstesc Sfânta Cruce? Cu ea sfinţesc agheasma, fântâna, casa, pomii, viile, troiţele, bisericile, tot lucrul şi toată făptura care pot primi sfinţire. Şi totuşi, am văzut, într-un oraş mai răsărit de la noi, crucea încrustată în mozaic, în faţa catapetesmei din biserică, astfel încât o călcau în picioare absolut toţi închinătorii la icoane.
În altă biserică, pe un covor mare, aşezat tot în faţa catapetesmei, crucea fusese ţesută într-o culoare vie pentru a fi mai vârtos călcată de către creştini. Nici aceştia nu ştiu ce fac? Nici parohul nu a auzit de canonul 73 al Sinodului Trulan, de cauzează necinstirea Crucii de către mii de oameni?
Dar ortodocşii care necinstesc semnul Crucii, închipuind un fel de mâzgălitură pe piepturile lor? Despre aceştia Părintele Cleopa zicea, în mod glumeţ, că „zdrăngăne la cobză, în loc de cruce, râde diavolul de ei”. Strigă Hristos în zadar şi pentru ortodocşi?
Nu de mult, a fost postat pe Internet un documentar cu imagini bine selectate, dintre care două ne-au şocat:
1. pe turla cea mai înaltă a unei mari biserici din Kiev, cu hramul „Sfântul Nicolae”, crucea, confecţionată din metal, avea pe verticala ei steaua lui David, forjată măiestrit, operă de artă, ca să nu fie vreun dubiu (ulterior, acea biserică a ars până în temelii!);
2. catedrala patriarhală, cea nouă, construită în centrul Moscovei, dispune de un policandru monumental, care are forma clară a stelei lui David. Aşadar, pe crucea bisericii din Kiev nu mai era Hristos, ci semnul sinagogii, insinuat şi la Moscova.
Ce să înţelegem din aceste trufaşe apariţii ale simbolurilor 666 pe cruce, înlocuindu-l pe Fiul lui Dumnezeu, negându-i Răstignirea şi Învierea? Că lumina nu mai vine din Învierea lui Hristos cel Răstignit, ci din policandrul cu şase colţuri?
O boală cumplită cutreieră şi Ortodoxia, între simptomele ei vădite fiind şi atitudinea nesimţită faţă de Sfânta Cruce. Sfântul Nicolae Velimirovici ne spune într-un loc: „Să nu amestecaţi cu nici un chip binele cu răul, nici Crucea cu ce nu este cruce, nici cinstea cu necinstea, nici pe Hristos cu Antihrist. […] De vrei să nu te faci urâciune înaintea Domnului, a îngerilor Domnului şi a sfinţilor tăi moşi şi strămoşi, nu te întovărăşi cu răul şi nu te înfrăţi cu slugile răului” (Prin fereastra temniţei, Predania, Bucureşti, 2007, p. 137).
Astăzi, aproape toţi oamenii refuză sau urăsc Crucea lui Iisus şi la propriu, şi pe aceea spirituală şi asta nu pentru că nu o cunosc şi nu o înţeleg, ci preferă contrariul Crucii.
Este Crucea jertfă şi ispăşire de păcate? Nouă nu ne trebuie, preferăm dulceaţa păcatelor, deliciile senzaţiilor plăcute, oferite trupului.
Este Crucea iubirea desăvârşită a lui Dumnezeu? Nu o vrem, ne hrănim cu individualismul şi egoismul propriu, atât de mult, încât s-au înspinat cărările dintre vecini, nu mai există comuniune, ci auto-iubire şi auto-îndumnezeire. Adică, pustiu sufletesc!
Este Crucea armă împotriva diavolului şi a-tot-răul? Nu ne interesează, pentru că slujim cu râvnă lui Satan şi credem că răul e bine şi întunericul – lumină.
Este Crucea cheia Raiului? Ce să facem cu ea? Raiul e aici, pe pământ, de aceea dăm buzna toţi după bani, averi, măriri, petreceri, maşini etc., etc.
Este Hristos, cel de pe Cruce, binele suprem, Mântuitorul, salvatorul nostru? Nu avem nevoie de El, Îl omorâm încă odată. „Omorându-l pe cel drept, ei se omoară în fapt pe sine. […]
Batjocorindu-L pe Dumnezeu, ei nu văd cum îşi preschimbă propria faţă în bot de animal” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, Sophia, Buc., 2002, p. 56).
Prigonirea Crucii de către duşmanii ei dar şi de către prefăcuţii prieteni e un semn că se pregăteşte venirea Crucii celei mari cât cerul! Şi-n vremea acestei pregătiri viclene şi amare, uşor ne este nouă să izbim cu piciorul în ţepuşă?
CRUCEA ... intre ..EVLAVIE si BATJOCORIRE
Într-o predică rostită în duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci, Părintele Ilie Cleopa spunea acestea: „Sfânta Evanghelie ne spune că la plinirea vremii, înainte de înfricoşata Judecată de apoi, se va arăta Sfânta Cruce venind pe norii cerului, cum citim: Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă (Matei 24, 30).
Da, fraţii mei, toate popoarele pământului vor plânge la arătarea Crucii lui Hristos pe cer şi la vederea venirii Lui să judece lumea.
Ce vor zice atunci popoarele păgâne când vor vedea venirea Domnului nostru Iisus Hristos, înconjurat de toate oştile îngereşti şi de arătarea Sfintei Cruci pe cer? Ce vor zice atunci cei ce L-au răstignit pe Hristos? Ce va zice Pilat care, după ce L-a biciuit, a dat voie iudeilor şi ostaşilor lui ca să-L răstignească? (Marcu 15, 15). Ce vor face arhiereii Ana şi Caiafa? Ce vor zice atunci bătrânii şi fariseii şi toată adunarea iudeilor, la vederea Dreptului Judecător şi a Sfintei Cruci venind pe norii cerului? Ce vor zice atunci sectanţii care defaimă Sfânta Cruce, când vor vedea semnul Fiului Omului venind pe norii cerului? Ce vor zice toţi cei ce se numesc creştini, dar înjură şi hulesc Crucea lui Hristos? Vai şi amar celor orbi, răi şi necredincioşi că atunci fiecare va vedea ce a făcut în viaţă, dar va fi prea târziu şi nu va fi vreme de pocăinţă”.
Am citat in extenso, fiindcă întrebările formulate de bătrânul duhovnic rămân valabile pentru noi toţi până la a doua venire a Mântuitorului, momentul judecăţii, al dezvelirii tuturor feţelor omeneşti de toate acele ascunse. Sintetic, toate aceste întrebări converg într-una singură: ce vom spune fiecare la arătarea Sfintei Cruci până la marginile orizontului? Dar ce zicem? Oare nu ni se arată Sfânta Cruce în fiecare an în Vinerea Răstignirii, la jumătatea Postului Mare, la 14 septembrie de ziua Înălţării Sfintei Cruci, la 7 mai (semnul Sfintei Cruci la Ierusalim), la 1 august (scoaterea Sfintei Cruci), în fiecare zi de miercuri şi de vineri când o cinstim?
Oare nu vedem zilnic Sfânta Cruce pe toate turlele bisericilor ortodoxe, la toate mormintele creştinilor, în troiţele de la răscruci de drumuri, pe catapetesme, pe straiele preoţilor, pe Sfânta Scriptură? Oare nu ne întâlnim continuu cu Sfânta Cruce în necazuri, în boli, în ispite? Oare nu ne însoţeşte ea, fără istov, ca o prezenţă ocrotitoare în cele trei degete ale mâinii drepte adunate în semnul Răstignirii Mântuitorului, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sântului Duh, peste feţele noastre, oră după oră, clipă după clipă?
Sfântul Siluan Athonitul l-a povăţuit odată pe un negustor care călătorea în acelaşi compartiment de tren cu dânsul: „Când vrei să faci un lucru şi nu ştii dacă e bun sau rău, însemnează-te întâi cu Sfânta Cruce şi-ţi vei da seama imediat care e rău şi nu îl vei mai făptui!” E firesc să fie aşa, deoarece spune şi rugăciunea: „Doamne, armă asupra diavolului, crucea Ta o ai dat nouă” sau: „Biruinţă asupra celui potrivnic dăruieşte şi cu crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”. E Crucea Lui Hristos, ispăşirea păcatelor lumii, dar şi dăruirea iubirii neţărmurite a lui Dumnezeu. Dar nu vreau să teoretizez, au făcut-o alţii de mii de ori mai bine decât mine.
Întrebarea care mă cutreieră în Postul Paştelui este de ce contemporanii noştri, miliarde de oameni, resping, batjocoresc, urăsc Crucea?
De ce sute de milioane de aşa zişi creştini repudiază Crucea la fel cu păgânii?
De ce alţii, mai creştini decât papa, i-au inversat semnul, l-au stâlcit din firescul lui?
De ce atâţia ortodocşi au uitat pur şi simplu Crucea dar îşi amintesc brusc de ea când o înjură, stropşind-o cu veninul din inimile lor?
Sfântul Apostol Pavel ne luminează: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor 1, 18).
Oare aceia chiar vor să piară? Au ei scopul acesta în cugetele lor?
Apostolul neamurilor îi evocă „plângând”pe aceştia, fiindcă sfârşitul lor „este pieirea. Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti!” (Filip. 3, 19).
Rătăciţi de drumul crucii, să ne cutremurăm până în străfundul inimilor, în fiecare picătură de sânge! Călcând postul din Rai, protopărinţii şi-au agonisit păcatul, moartea şi amestecul dureros al binelui cu răul, confuzia care s-a îndesit prin lucrătura diavolului şi prin co-participarea noastră la aceasta.
Crucea de pe Golgota, cu Hristos înspinat, batjocorit şi pironit pe ea, este borna de hotar între bine şi rău. Este sabia care spintecă amestecul, operând separarea binelui de rău.
Aceeaşi Cruce a lui Iisus, hiperbolizată cât cerul, va veni la sfârşitul timpurilor şi va pecetlui în veşnicie această despărţitură, binele la locul lui pentru totdeauna, răul nevindecat la locul lui, fără întoarcere. Nu va mai exista amestecare.
Dar de două mii de ani încoace, deşi s-au limpezit sensurile, s-a turnat temelie discernământului duhovnicesc, s-au lămurit direcţiile din capul unghiului (răscruce pentru alegere deliberată!), amestecarea persistă şi chiar se adânceşte prin libera voire a fiecărui om din fiecare generaţie. Unii primesc crucea spre vindecarea de răutate, alţii se războiesc împotriva ei spre pieire. Problema acum se pune altfel, nimeni nu mai poate spune că nu ştie, că nu a cunoscut semnificaţia crucii. Nu te războieşti cu ceva ce nu ştii!
Ştii! Ştim! Toţi ştiu! I-am văzut, la televizor, pe păgânii din China instruindu-şi soldaţii pentru parada care va deschide olimpiada de la vară. Le-au confecţionat câte o cruce perfectă din lemn simplu şi le-au montat-o pe vestoane, în spate, antrenându-i pentru defilare cu ea, ca să-şi formeze ţinuta dreaptă.
Mergeau în formaţie purtând crucile pe spate, parcă erau un cimitir animat.
Obiecte cu o semnificaţie exclusiv trupească, pentru o poziţie cât mai ţanţoşă!
Crucea aceasta nu-l are pe Hristos, e dinaintea Răstignirii şi a Învierii, pusă la dos, în spiritul olimpic păgân. „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34), strigă Iisus spânzurat pe lemnul de pe Golgota. Dar păgânii chinezi nu-L aud!
În India, sunt dărâmate bisericile, crucile sunt arse şi creştinii ucişi. „Iartă-le lor”, dar nu are cine să-L audă.
În Kosovo, crucile sunt smulse de pe biserici şi de oriunde şi călcate în picioare, apoi aruncate în foc. Iartă-le şi slujitorilor semilunii, semiluna, obiect pe care dacă îl aşezi orizontal, cu coarnele în sus, ai în faţă simbolul stăpânului acestor oameni.
În Serbia, cu puţini ani în urmă, bombele lansate din avioanele americanilor – care resping crucea, deci şi pe Dumnezeu! – distrugeau vârtos, printre altele, şi biserici ortodoxe, şi cruci, şi icoane. Nici aceştia nu ştiu ce fac!
Am văzut, tot într-o emisiune tv., două vrăjitoare ţigănci fluturând o cruce de argint, pentru a-şi sprijini minciuna că lucrează cu…har divin. Lucrau cu duhul satanei şi huleau crucea. Nici acestea nu ştiau ce fac!? Hristos sângerează şi pentru ele!
Sub semnul crucii de pe bisericile vechi olandeze, belgiene, engleze, germane, elveţiene, jos, în spaţiile foste ecleziale, sunt restaurante cu lăutari, cofetării, pizzerii, frizerii, saloane de masaj, expoziţii avangardiste, săli de concerte. Vocea celui care strigă în pustie este un ecou repetat obsesiv: „Iartă-le lor că nu ştiu ce fac!”
Păgânii, apostaţii, ereticii, vrăjitorii, animiştii, masonii, eşuaţii în oceanul hedonist contemporan şi toţi duşmanii crucii refuză ostentativ Răstignirea, Învierea, pe Dumnezeul Cel în Trei Persoane închinat, viaţa veşnică şi toate cele care se adaugă aici.
Dar, oare, unii ortodocşi, chiar preoţi fiind, de ce necinstesc Sfânta Cruce? Cu ea sfinţesc agheasma, fântâna, casa, pomii, viile, troiţele, bisericile, tot lucrul şi toată făptura care pot primi sfinţire. Şi totuşi, am văzut, într-un oraş mai răsărit de la noi, crucea încrustată în mozaic, în faţa catapetesmei din biserică, astfel încât o călcau în picioare absolut toţi închinătorii la icoane.
În altă biserică, pe un covor mare, aşezat tot în faţa catapetesmei, crucea fusese ţesută într-o culoare vie pentru a fi mai vârtos călcată de către creştini. Nici aceştia nu ştiu ce fac? Nici parohul nu a auzit de canonul 73 al Sinodului Trulan, de cauzează necinstirea Crucii de către mii de oameni?
Dar ortodocşii care necinstesc semnul Crucii, închipuind un fel de mâzgălitură pe piepturile lor? Despre aceştia Părintele Cleopa zicea, în mod glumeţ, că „zdrăngăne la cobză, în loc de cruce, râde diavolul de ei”. Strigă Hristos în zadar şi pentru ortodocşi?
Nu de mult, a fost postat pe Internet un documentar cu imagini bine selectate, dintre care două ne-au şocat:
1. pe turla cea mai înaltă a unei mari biserici din Kiev, cu hramul „Sfântul Nicolae”, crucea, confecţionată din metal, avea pe verticala ei steaua lui David, forjată măiestrit, operă de artă, ca să nu fie vreun dubiu (ulterior, acea biserică a ars până în temelii!);
2. catedrala patriarhală, cea nouă, construită în centrul Moscovei, dispune de un policandru monumental, care are forma clară a stelei lui David. Aşadar, pe crucea bisericii din Kiev nu mai era Hristos, ci semnul sinagogii, insinuat şi la Moscova.
Ce să înţelegem din aceste trufaşe apariţii ale simbolurilor 666 pe cruce, înlocuindu-l pe Fiul lui Dumnezeu, negându-i Răstignirea şi Învierea? Că lumina nu mai vine din Învierea lui Hristos cel Răstignit, ci din policandrul cu şase colţuri?
O boală cumplită cutreieră şi Ortodoxia, între simptomele ei vădite fiind şi atitudinea nesimţită faţă de Sfânta Cruce. Sfântul Nicolae Velimirovici ne spune într-un loc: „Să nu amestecaţi cu nici un chip binele cu răul, nici Crucea cu ce nu este cruce, nici cinstea cu necinstea, nici pe Hristos cu Antihrist. […] De vrei să nu te faci urâciune înaintea Domnului, a îngerilor Domnului şi a sfinţilor tăi moşi şi strămoşi, nu te întovărăşi cu răul şi nu te înfrăţi cu slugile răului” (Prin fereastra temniţei, Predania, Bucureşti, 2007, p. 137).
Astăzi, aproape toţi oamenii refuză sau urăsc Crucea lui Iisus şi la propriu, şi pe aceea spirituală şi asta nu pentru că nu o cunosc şi nu o înţeleg, ci preferă contrariul Crucii.
Este Crucea jertfă şi ispăşire de păcate? Nouă nu ne trebuie, preferăm dulceaţa păcatelor, deliciile senzaţiilor plăcute, oferite trupului.
Este Crucea iubirea desăvârşită a lui Dumnezeu? Nu o vrem, ne hrănim cu individualismul şi egoismul propriu, atât de mult, încât s-au înspinat cărările dintre vecini, nu mai există comuniune, ci auto-iubire şi auto-îndumnezeire. Adică, pustiu sufletesc!
Este Crucea armă împotriva diavolului şi a-tot-răul? Nu ne interesează, pentru că slujim cu râvnă lui Satan şi credem că răul e bine şi întunericul – lumină.
Este Crucea cheia Raiului? Ce să facem cu ea? Raiul e aici, pe pământ, de aceea dăm buzna toţi după bani, averi, măriri, petreceri, maşini etc., etc.
Este Hristos, cel de pe Cruce, binele suprem, Mântuitorul, salvatorul nostru? Nu avem nevoie de El, Îl omorâm încă odată. „Omorându-l pe cel drept, ei se omoară în fapt pe sine. […]
Batjocorindu-L pe Dumnezeu, ei nu văd cum îşi preschimbă propria faţă în bot de animal” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, Sophia, Buc., 2002, p. 56).
Prigonirea Crucii de către duşmanii ei dar şi de către prefăcuţii prieteni e un semn că se pregăteşte venirea Crucii celei mari cât cerul! Şi-n vremea acestei pregătiri viclene şi amare, uşor ne este nouă să izbim cu piciorul în ţepuşă?
Un comentariu:
INTARESTE-NE, DOAMNE, CREDINTA\SA NU STIM CE-I SUFERINTA
Trimiteți un comentariu