Luna Cadourilor! Afara ninge...Sintem in luna in care daruim, iertam...

Afara ninge neincetat.... si mintea noastra si sufletul nostru si inima noastra este in acea fervoare de a darui, de a ierta, de a face pace chiar si cu dusmanii nostri...este acel spirit de Craciun...

Moaşte ale celor patru Sf. Mucenici: Zotic,Atal, Camasie, şi Filip (Zotikos,Atallos,Kamasis ke Filipos) de la Niculiţel

În anul 2001, luna Iunie 3- 4, a avut loc o procesiune cu sf. Moaşte ale celor patru Sf. Mucenici: Zotic,Atal, Camasie, şi Filip (Zotikos,Atallos,Kamasis ke Filipos) de la Niculiţel, din Jud.Tulcea, de către un sobor de preoţi şi arhierei în frunte cu I.P.S.Teodosie al Tomisului, la cetatea Noviodunum, unde au fost martirizaţi cei partu mucenici, apoi sf. Moaşte au poposit timp de o noapte şi o zi în martiriconul unde au fost descoperite în 1971.În acea noapte de 3- 4 iunie, s-a făcut priveghere de toată noaptea, citindu-se din psaltire,la care au fost rânduiţi fraţi de la Mănăstirea Dervent şi Mănăstirea Cocoşu, în faţa intrării în martiricon, unde se aflau sf. Moaşte. La ora 2 dimineaţa,doi dintre fraţi având şi un aparat fotografic, s-au gândit să aibă o sf. Amintire şi au făcut o fotografie cu fratele Gelu cetind la psaltire. Când s-a developat filmul, spre marea lor uimire, în fotografie, pe lângă fratele Gelu care citea, a apărut un puternic fascicol de lumină, care coboară de sus până la intrarea în martiricon, unde se frânge şi intră la sf. Moaşte dinlăuntru. Fără îndoială, această lumină Dumnezeiască este lumina sfinţeniei Sf. Duh, de care s-au învrednicit Sf. Mucenici prin jertfa lor, nevăzută de ochii omeneşti dar care s-a lăsat să fie prinsă de aparatul fotografic, ca o binecuvântare cerească peste cei ce făceau cu evlavie şi cinste prăznuire Sfinţilor Mucenici. Această însemnare a fost trimisă de către Pr. Arhim. Petroniu Tănase, Stareţul Schitului Prodromu din Muntele Athos

Povestea Mosului Nicolae

Sfantul Nicolae, adevaratul Mos Craciun

Cea mai influenta figura care sta la baza povestii lui Mos Craciun este Sfantul Nicolae. Acesta a fost o persoana reala si a trait in Asia Mica, Turcia de azi. Era cunoscut pentru bunatatea si generozitatea sa. Cea mai cunoscuta poveste despre Sfantul Nicolae este cea a fetelor sarace care nu aveau zestre pentru casatorie.

Pentru Biserica Catolica, un sfant este acea persoana

care a dus o viata atat de sfanta, incat si dupa moarte este capabil sa ofere ajutor celor aflati pe pamant. Sfantul Nicolae este unul dintre cele mai iubite personaje biblice, al treilea dupa Isus si Fecioara Maria.

Istoria moderna a lui Mos Craciun

Versiunea americana a lui Mos Craciun este bazata pe povestea daneza a lui Sinter Klaas (Sfantul Nicolae). Aceasta poveste a fost adusa in New York la inceputul secolului XVII. In 1773 numele lui Mos Craciun aparea in presa ca “St. A. Claus”. Cel care a raspandit povestea lui Sinter Klaas a fost scriitorul Washington Irving care l-a descris pe Mos Craciun si traditia sa de a veni cu cadouri in fiecare an in ajunul zilei de 6 decembrie. In 1823 insa, preotul Clement Clarke Moore a scris un poem pentru copiii sai. Povestea lui Moore a dat startul traditiei lui Mos Craciun. In poem, preotul a inclus detalii precum reni, rasul lui Mos Craciun, coboratul pe cos si agatarea sosetelor pe soba.

In 1860, ilustratorul Thomas Nast a creat celebra imagine a lui Mos Craciun: un batran vesel si gras, cu barba alba si cu un costum rosu cu alb. Nast a mai adaugat si alte detalii pentru mosul cel darnic: atelierul de jucarii de la Polul Nord si lista copiilor buni si rai. Crestinarea Craciunului La inceput Craciunul nu se sarbatorea si era chiar descurajata aceasta incercare in unele comunitati. La inceputul secolului XVII cei care sarbatoreau Craciunul primeau o amenda de 5 silingi. Chiar si preotii spuneau ca sarbatorirea Craciunului era un afront adus lui Dumnezeu. Acest lucru pare surprinzator, insa acum cateva mii de ani, Craciunul era o sarbatoare pagana, care celebra solstitiul de iarna. Crestinarea sarbatorii de Craciun a inceput in anul 336 i.en. cand Papa Iulis I a ales ziua de 25 decembrie ca data oficiala a nasterii lui Isus. Altfel de poveste a lui Mos Craciun Legenda spune ca Fecioara Maria, cuprinsa de durerile nasterii, i-a cerut adapost lui Mos Ajun. Acesta a refuzat-o si a trimis-o in schimb la fratele sau mai mic si mai bogat, la Mos Craciun. Maica Domnului ajunge la casa lui Mos Craciun si o gaseste acasa pe sotia acestuia, pe Craciuneasa careia ii cere adapost. Craciuneasa nu a stat mult pe ganduri, insa stiindu-si sotul rau si necredincios, nu o primeste in casa si o trimite sa nasca in grajdul vitelor. Apoi, fara sa-i spuna sotului ei, Craciuneasa o ajuta pe Maica Domnului sa-l nasca pe Pruncul Isus. Mos Craciun afla insa despre fapta sotiei si ii taie mainile. Dar Maica Domnului face o minune si ii lipeste Craciunesei mainile la loc. Dupa ce a vazut minunea Fecioarei Maria si dupa ce a aflat ca in grajdul sau s-a nascut Isus, Mos Craciun se caieste si ii cere iertare lui Dumnezeu. Se spune ca el s-a cait atat de mult, incat a doua zi si-a impartit intreaga avere copiilor saraci si de atunci, in fiecare an, in Ajunul Nasterii Domnului, Mos Craciun vine cu sania trasa de reni, intra pe horn si ne pune sub brad cadourile mult asteptate. Mos Craciun cel popular Companiile americane au popularizat imaginea lui Mos Craciun si numeroase versiuni ale acestui personaj au fost publicate in ultimii cincizeci de ani. Mos Craciun a inceput sa apara si in reclame. In 1930, cel mai faimos ren, Rudolf, si-a facut aparitia. De-a lungul timpului numeroase cantece, povesti si fime au fost realizare pe baza povestii lui Mos Craciun, a renilor si a spiridusilor. Nume ale lui Mos Craciun in lume: Anglia - Kris Kringle sau Father ChristmasBelgia - De Kerstman Italia - Babbo Natale;Germania - Weihnachtsmann sau Sankt NikolausSuedia – Jultomten sau Christmas BrownieHawaii - KanakalokaChile - Viejo PascuerroFranta - Pere NoelJaponia - Hoteiosho sau Santa KurohsuRusia - Ded Moroz

Sfantul Nicolae - 6 decembrie

Sfântul Ierarh Nicolae

Acesta a trait pe vremea tiranilor imparati Diocletian si Maximilian (284-305) si a stralucit mai inainte in viata pustniceasca si, pentru nespusa lui bunatate, a fost facut arhiereu. Si, fiind cu frica lui Dumnezeu, cinstind crestinatatea si propovaduind cu indrazneala si cu glas slobod dreapta credinta, a fost prins de mai marii cetatii Lichiei si dandu-l la osanda si la cazne l-au inchis in temnita, impreuna cu alti crestini. Si de vreme ce marele si bine credinciosul Constantin, din voia lui Dumnezeu, s-a facut imparat al romanilor, cei ce erau inchisi au fost sloboziti din legaturi si, cu ei impreuna, a fost slobozit si marele Nicolae. Si, mergand la Mira, n-a trecut multa vreme si s-a strans de catre marele Constantin, intaiul Sinod de la Niceea, la care a luat parte si minunatul Nicolae. Si i s-a dat lui darul facerii de minuni, precum arata istoria vietii sale. Scos-a din temnita pe trei oameni napastuiti, care prinzand de veste ca sunt osanditi pe nedrept, au chemat pe Sfantul in ajutor, ca, precum a izbavit pe cei din Lichia, asa si pe dansii sa-i izbaveasca. Pentru aceasta, dar, Sfantul Nicolae, ca unul ce era grabnic si fierbinte spre ajutor, s-a aratat in vis imparatului Constantin si eparhului Avlavie.

Pe acesta l-a mustrat pentru para nedreapta ce facuse oamenilor la imparatul, iar pe imparat l-a instiintat cu amanuntul, aratandu-i ca erau nevinovati, parati din pizma. Si asa prin visul acesta i-a izbavit din primejdia taierii. Si alte multe minuni facand, pastorea dumnezeieste pe dreptcredinciosul sau popor. Deci, venind la adanci batraneti, s-a mutat catre Domnul, neuitand, nici dupa moarte, turma sa, ci in toate zilele dand cu indestulare ale sale faceri de bine celor lipsiti si izbavindu-i de tot felul de primejdii si de nevoi.

Inca si pana astazi, Dumnezeu, prin mijlocirea lui, lucreaza minuni si cei ce-l roaga cu adevarata si neindoita credinta, nu numai mici binefaceri, ci si minuni mari dobandesc. Din anul 1087, luna mai in 9 zile moastele Sfantului Nicolae se afla la Bari, in sudul Italiei, luate din Mira, ca sa nu cada in mainile musulmanilor. Acolo ele sunt in mare cinste din partea credinciosilor, care vin la el, cu credinta, din toate partile crestinatatii. Moastele Sfantului Nicolae

Pe vremea binecredinciosului împărat grec Alexie şi a patriarhului Constantinopolului, Nicolae, stăpînind în Rusia iubitorul de Hristos marele domn al Kievului, Vsevolod Iaroslavici şi Vladimir cel de bun neam, domnul Cernicovului, care după aceea s-a făcut monah, a fost năvălire a ismailitenilor contra stăpînirii greceşti de pe acea parte de mare, pentru că, începînd de la Herson, vrăjmaşii Crucii lui Hristos, au robit pămîntul creştin pînă la Antiohia şi Ierusalim şi au pustiit cu foc şi cu sabie toate cetăţile şi satele, bisericile şi mănăstirile; iar pe cei ce au scăpat de sabie, bărbaţi, femei şi copii, i-au robit şi toate părţile acelea le-au luat în stăpînirea lor. Atunci şi cetatea Mirelor, cea din latura Lichiei, unde se aflau cinstitele moaşte ale arhiepiscopului lui Hristos, Nicolae, au pustiit-o tot aceiaşi agareni. Toate acestea s-au făcut însă cu voia lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre cu care mîniem foarte mult pe Domnul şi întărîtăm pînă la amărăciune îndelunga Lui răbdare, precum zice pentru cei păcătoşi în psalmi: Amărît-au pe Cel Preaînalt... Pentru că, Dumnezeu prea mult Se mîhneşte de fărădelegile poporului ce vieţuieşte fără de pocăinţă; atunci nu cruţă nici pe sfinţii Săi, nici ascultă rugăciunile plăcuţilor Săi; pentru că a zis oarecînd către Sfîntul Prooroc Ieremia: "De va sta Moise şi Samuil înaintea feţei Mele, rugîndu-se pentru poporul cel ce Mă urăşte, sufletul meu nu este către poporul acesta. Surpat-am pe dînşii de la faţa Mea, la moarte, la sabie, la foamete şi la robie". Cu o dreaptă mînie ca aceasta a lui Dumnezeu, pustiindu-se multe părţi greceşti de la răsărit, între care a fost şi Lichia, cu cetatea ce se numeşte Mira; prin aceasta a voit Domnul, să se aducă cinstitele moaşte ale Sfîntului Nicolae, plăcutului Său, din cetatea cea pustiită, Mira, în cetatea cea cu popor, care se numeşte Bari, şi care este în Italia. Astfel, moaştele unui luminător ca acesta al lumii, al cărui sfînt suflet petrece întru cetele cereşti cu cinstea cea vrednică, n-a voit să fie pe pămînt cu cinstire sub obroc. Şi ca izvorul cel pururea curgător al minunilor celor de tămăduiri să nu fie lipsit de cei ce scot dintr-însul; iar pe de altă parte, ca şi Apusul, să nu se lipsească de facerile de bine ale lui Dumnezeu, care se dau prin mijlocirile marelui arhiereu. Aducerea acestor sfinte moaşte s-a făcut într-acest fel: "Unui preot care locuia în cetatea Bari, om drept, cinstit şi cucernic, i s-a arătat înainte Sfîntul Nicolae, zicîndu-i: "Mergi şi spune poporului acestuia şi la tot soborul bisericesc ca, ducîndu-se în Mira, cetatea Lichiei, să ia de acolo moaştele mele şi, aducîndu-le aici, să le pună în această cetate a Varului, pentru că nu pot să fiu în acel loc pustiu; aşa voind Domnul Dumnezeul meu". Preotul, sculîndu-se după vedenia aceasta, a mers în biserică şi a spus clerului bisericii şi la tot poporul arătarea +Sfîntului Nicolae, ce o văzuse în acea noapte. Iar ei, auzind acestea, s-au bucurat mult, zicînd: "Astăzi a preamărit Domnul mila Sa, spre poporul Său şi spre cetatea noastră". Deci, degrabă au rînduit trei corăbii şi au ales nişte oameni vestiţi şi temători de Dumnezeu, dîndu-le lor din sfinţita rînduială cîteva feţe cinstite, ca să meargă pentru aducerea sfintelor moaşte ale marelui Arhiereu Nicolae. Deci, socotind ei lucrul călătoriei lor, au gîndit, ca nu în loc de cîştigarea cea dorită a moaştelor celor făcătoare de minuni, să li se întîmple lor ceva împotrivă. Deci, luînd asemănare neguţătorească, ca şi cum ar face ei o neguţătorie şi ca să nu le împiedice calea mării oarecare popoare, au umplut corăbiile lor cu grîu şi au plecat, făcîndu-se că merg la neguţătorie. Astfel, călătorind cu bună sporire, au ajuns mai întîi la Antichia unde, vînzîndu-şi grîul după obiceiul neguţătoresc, au cumpărat alte lucruri. ______________________________________________________________________

Apoi, auzind de la alţi negustori veneţieni, care veniseră mai înainte din alte părţi, cum că şi ei au de gînd să meargă la Lichia, în cetatea Mirei, pentru moaştele Sfîntului Nicolae, varenii s-au sîrguit, ca să-i întreacă pe dînşii. Deci, mai degrabă călătorind şi mai iute înotînd, fiindcă Dumnezeu purtase de grijă spre ajutorul lor, au ajuns în latura Lichiei şi au stat la malul cetăţii Mirelor şi, întrebînd cu dinadinsul de biserica sfîntului şi despre moaştele lui, şi-au luat armele, temîndu-se ca nu cumva să-i oprească pe dînşii cineva, şi au mers la biserică. Acolo, aflînd patru monahi, i-au întrebat pe dînşii: "Unde se află moaştele +Sfîntului Nicolae, că voim - ziceau dînşii - să ne închinăm lor". Iar monahii le-au arătat lor mormîntul în biserică, întru care, ca sub un obroc, zăceau sub pardoseală în pămînt, moaştele cele tămăduitoare ale arhiereului lui Hristos. Deci, varenii, dînd la o parte pardoseala bisericii şi săpînd pămîntul, au găsit racla sfîntului; iar cînd au descoperit-o, au văzut-o plină de mir binemirositor, care izvorîse din cinstitele lui moaşte. Apoi, mirul l-au turnat în vasele lor, iar moaştele sfîntului, luîndu-le cu bucurie pe braţele lor preoţii, le-au dus la corăbiile lor şi le-au pus cu cinste într-una din ele. Luînd ei sfintele moaşte, s-au dus cu dînşii şi doi monahi, iar doi au rămas la locul acela lîngă biserică. Cu o bună neguţătorie ca aceasta şi cu cîştigul cel fără de preţ, varenii, depărtîndu-se de malul Mirei Lichiei în 28 de zile ale lunii lui aprilie, după o bună şi fericită călătorie, au ajuns degrabă în cetatea lor într-o Duminică, în nouă zile ale lunii lui mai, la vremea Vecerniei. Poporul cel din Bari, înştiinţîndu-se de venirea la dînşii a cinstitelor moaşte ale marelui plăcut al lui Dumnezeu, Nicolae, îndată a ieşit întru întîmpinarea sfintelor moaşte împreună cu episcopii, cu preoţii, cu monahii şi cu tot clerul bisericesc, bărbaţi, femei şi copii, şi mulţimea a tot poporul, de la mic pînă la mare, cu făclii şi cu tămîie, cîntînd şi lăudînd pe Dumnezeu şi săvîrşind cîntări de rugăciune arhiereului lui Hristos. Apoi, luînd cu bucurie şi cu cinste acea nepreţuită şi duhovnicească vistierie, au pus-o în biserica Sfîntului Ioan Înaintemergătorul, care era lîngă mare. Şi se făceau multe minuni la moaştele cele tămăduitoare. Pentru că şchiopii şi orbii, surzii şi îndrăciţii, cum şi cei cuprinşi de tot felul de boli, primeau tămăduiri, atingîndu-se de moaştele sfîntului. Luni de dimineaţă erau patruzeci şi şapte de bărbaţi şi de femei tămăduiţi; marţi, douăzeci şi două; miercuri, douăzeci şi nouă; joi dimineaţa a tămăduit pe un om surd, care fusese cinci ani într-acea neputinţă. După aceasta,+ Sfîntul Nicolae, arhiereul lui Hristos, arătîndu-se în vedenie unui oarecare monah plăcut lui Dumnezeu, i-a zis: "Am venit cu bunăvoia lui Dumnezeu în această cetate, într-o Duminică, în ceasul al noulea din zi şi, într-acelaşi ceas, am dat din darul Dumnezeului, tămăduire la unsprezece oameni". Această arătare a sfîntului, monahul acela a spus-o la toţi, spre mărirea plăcutului său. După aceea, în toate zilele, sfintele lui moaşte n-au încetat a da cu minune tămăduire şi se dau pînă acum, celor ce aleargă la dînsul cu credinţă. Deci, cetăţenii Varului, văzînd darul cel făcător de minuni al moaştelor Sfîntului părinte Nicolae, curgînd dintr-un izvor fără de scădere, au zidit o biserică din piatră în numele lui, mare şi frumoasă şi au înfrumuseţat-o cu tot felul de podoabe scumpe. După aceasta, au ferecat o raclă de argint cu pietre de mult preţ şi au aurit-o peste tot. Iar în anul al treilea, după aducerea cinstitelor moaşte de la Mira Lichiei la Var, adunînd clerici din cetăţile şi ţările cele dimprejur ale arhiepiscopiei şi episcopiei, au făcut cinstita mutare a sfintelor moaşte ale făcătorului de minuni Nicolae din Biserica Botezătorului, în biserica cea nouă, zidită din piatră, întru numele lui, în aceeaşi zi în care mai înainte le aduseseră în Var, de la Mira Lichiei şi le-au pus cu racla cea de argint în altar. Iar racla cea veche pe care o aduseseră de la Mira Lichiei, au pus-o în biserică, avînd în ea oarecare sfinte moaşte, pentru închinăciunea celor ce veneau. Dintr-acea vreme s-a aşezat, praznicul aducerii cinstitelor moaşte ale arhiereului lui Hristos, Nicolae, să se prăznuiască în toţi anii, în ziua a noua a lunii mai, cinstind prin acest praznic amîndouă aduceri; adică pe cea din Mira la Var şi pe cea din biserica Mergătorului Înainte, în biserica cea nouă pe care varenii au zidit-o din piatră, în numele Sfîntului Nicolae. Nu numai într-acea cetate a Apusului, ci şi în cetăţile şi laturile Rusiei, în aceeaşi vreme s-a luat obiceiul de a se prăznui această aducere, cu bună credinţă şi cu bună cucernicie din dragostea cea către Sfîntul Nicolae, făcătorul de minuni; deoarece şi Rusia cea din nou luminată atunci, s-a învrednicit de multe minuni ale Sfîntului Nicolae. După ce au trecut cîţiva ani, după buna voire a Sfîntului Nicolae - precum s-a arătat în vedenia unui oarecare monah -, i-a poruncit şi a pus sub Sfîntă Masă în altar, cinstitele lui moaşte, care izvorăsc totdeauna mir; precum se vede şi acum acolo, că se dă spre tămăduirea tuturor bolilor şi întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel ce este preamărit întru sfîntul Său, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Notă: În prolog, după istoria scrisă despre aducerea cinstitelor moaşte ale arhiereului Nicolae, se adaugă şi o sfătuire către dreptcredincioşi, pe care mai pe scurt, o pomenim şi noi, aici, în acest fel: Să nu te minunezi, iubite cititor, că a voit Dumnezeu de a mutat trupurile sfinţilor din părţile Răsăritului la Apus, fiindcă năvăleau multe răutăţi de la păgînii agareni asupra dreptei credinţe; precum asemenea să nu te minunezi, că a adus moaştele Sfîntului Nicolae de la Mira Lichiei la Var. Aceasta s-a făcut, nu pentru cea mai multă dreaptă credinţă a apusenilor, nici pentru credinţa cea rea a răsăritenilor, pentru că răsăritenii, cu darul lui Dumnezeu, petreceau fără de prihană întru buna credinţă a părinţilor lor; iar apusenii este arătat că de la începutul anului 809, de la naşterea lui Hristos, au scornit un lucru nou în mărturisirea credinţei despre purcederea Sfîntului Duh. Deci, Dumnezeu a trimis trupurile sfinţilor Săi de la Răsărit la Apus, ca pe oarecare apostoli vii, care, sfătuiau cu facerile de minuni, pe cei de acolo, să se întoarcă iarăşi la mărturisirea credinţei celei dintîi, împreună cu răsăritenii. Pentru că minunile nu se fac pentru cei dreptcredincioşi, nici la unii ca aceştia se trimit ucenicii lui Hristos la propovăduire, ci prin mijlocul celor blînzi, care merg ca oile prin mijlocul potrivnicilor lor.

Postul Craciunului

Va dorim un post binecuvantat tuturor postitorilor si nevoitorilor in fata Domnului!

Psaltirea in lectura IPS Teofan al Moldovei si Bucovinei

Psaltirea in lectura IPS Teofan al Moldovei si Bucovinei http://arhiva-ortodoxa.info/autoindex2/index.php?dir=2.audio/Psaltire%20IPS%20Teofan/

Patericul - Despre smerenie

Patericul - Despre smerenie "S-a intrebat avva Longhin: care fapta buna este mai mare decat toate celelalte? Si a zis: socotesc ca precum mandria este mai mare decat poate patimile, incat a putut sa surpe pe unii si din cer, asa si smerita cugetare este mai mare decat toate faptele bune, pentru ca poate sa scoata pe om din adancuri, macar de ar fi pacatos ca un drac. Pentru aceea si Domnul mai inainte de toti fericeste pe cei saraci cu duhul." (Patericul egiptean, pag. 136, Pentru avva Longhin)

Patericul - Despre Rabdarea in boli

"Un batran adesea patimea si se imbolnavea. Si s-a intamplat intr-un an sa nu se imbolnaveasca si s-a intristat cumplit si plangea, zicand: m-a parasit Dumnezeu si nu m-a cercetat. "

Protatul, Muntele Athos

Careia manastire grecească numită Protatul, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Ctitorul ei dintru început, a fost Impăratul Constantin cel Mare (324-337). In 361 , pe vremea patriarhului ariean Eudoxiu a fost arsa. A fost zidită însă de către împărati Bizantini. La început a fost un schit, mai târziu avându-se în vedere locul unde se afla, cu sfatul întregului Sf. Munte s-a hotărât a se socoti catedrala orasului Careia. Chiliile sunt locuintele ieromonahilor slujitori ai administratiei centrale a Sf. Munte. In tinda bisericii se văd mormintele călugărilor martiri, care au mărturisit credinta dreaptă, contra unirii cu Roma. Deasupra mormântului ard necontenit 4 candele mari. Biserica a fost pictată de maestrul Emanuel Panselin si se întretine de către celelalte manastiri mari ale Athosului, ca si catedrală centrală. In vechime i-a fost închinată M-rea Cotroceni din Bucuresti si Sfintii Trei Ierarhi din Iasi. Biblioteca Careei este veche si foarte bogată. Aici se află arhiva antichitătii si actele secrete ale M-rei pe care călugării le păstrează cu mare grije nearătându-le la nimeni. In timpul războiului mondial (1914-918), englezii au silit pe călugări să le arate aceste acte, pe care le-au fotografiat si apoi le-au înapoiat. Aici se găseste si primul tipic al Sf. Munte (targos). Are si 42 manuscrise grecesti pe pergament din sec. XII-XlV-lea si multe altele. Aici se afla mormintele sfintilor martiri ucisi de Ioan Vecos in 1204 caci s-au opus latinizarii Sfantului Munte. Icoana “Axion Estin” - este legata de minunea – icoana se afla la Chilia Adormirii Maicii Domnului langa schitul Sf. Andrei, in anul 980. Un ucenic se ruga in fata icoanei cu rugaciunea: “Ceea ce esti mai cinstita decat heruvimii si mai marita fara de asemanare decat serafimii care fara stricaciune pe Dumnezeu Cuvantul ai nascut, pe tine cea cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu te marim.” Atunci apare Arhanghelul Gavriil in chipul unui calugar si ii spune sa se roage asa “Cuvine-se cu adevarat sa te fericim pe tine Nascatoare de Dumnezeu , cea pururea fericita si preanevinovata si maica Dumnezeului nostru” la care sa adauge “Ceea ce esti mai cinstita…”, dar ucenicul nu a retinut exact cantarea , atunci ingerul a scris cu degetul pe o lespede de piatra aceasta cantare . Aceasta piatra se pastreaza si in zilele noastre. In Lunea luminata se face litanie in Careia cu aceasta icoana, iar pe 24 octombrie la Tesalonic. Schitul Sfantului Andrei In 1830 doi sihastri rusi Visarion si Varsanufie au construit o chilie; in 1874 s-a ridicat o biserica mare cu 3 altare, 19 paraclise si 30 de clopote. Sfinte moaste: aici se gaseste capul Sfantului Apostol Andrei, particele de la Sf. Alex Nevski, Sf. Maria Magdalena.

Păstraţi Biserica lui Dumnezeu!

Sfantul Munte Athos catre Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane si Patriarhul Daniel: Păstraţi Biserica lui Dumnezeu! Sfânta Chinotită a Sfântului Munte Athos a trimis la data de 03.07.2008, către Prea Fericitul Patriarh Daniel şi către toţi ierarhii care fac parte din Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, un document oficial spre a fi luat în discuţie în cadrul întrunirii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de marţi, 8 iulie 2008. Textul exprimă poziţia oficială a Sfântului Munte privind împărtăşirea mitropolitului Banatului cu episcopi eterodocşi, greco-catolici şi catolici, pe 25 mai 2008 şi co-liturghisirea episcopului Oradiei cu un episcop greco-catolic la slujba Aghiasmei celei mari de anul acesta. Conform informaţiilor primite, este pentru prima dată când comunitatea athonită adresează o astfel de scrisoare Sinodului Bisericii Ortodoxe Române. Faptul certifică excepţionala importanţă şi gravitate a evenimentelor pentru viaţa Ortodoxiei româneşti. Gasiti mai jos scrisoarea in traducere si original: Nr. înreg. F. 2/7/1541 Careia, 20-06/3-07-2008 Sfînta Chinotită a Sfântului Munte Athos Prea Fericitului Părinte Daniel, Patriarhul României, Preşedintele Sfântului Sinod al Ierarhiei Sfintei Biserici a României şi tuturor membrilor cinstitei Ierarhii la Bucureşti Prea Fericirea Voastră, Cu adîncă tristeţe, noi, totalitatea monahilor care ne nevoim în Sfântul Munte, am fost informaţi despre cu totul neaşteptata comuniune sacramentală (intercomuniune) din data de 25 mai 2008 a Prea Sfinţitului Nicolae, Arhiepiscop de Timişoara şi Mitropolit al Banatului, cu episcopul uniat şi cu nunţiul papei, act săvîrşit prin împărtăşirea celui dintîi din «pîinea» şi din «potirul» ereticilor acelora. Unui ortodox îi este imposibil să treacă pe lîngă acest eveniment fără să simtă amărăciune şi serioasă îngrijorare. Cei care au o vie conştiinţă de sine ortodoxă şi un ascuţit simţămînt ortodox văd cum este încălcată în gradul cel mai înalt credinţa noastră, a ortodocşilor, în Biserica cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească. Actul neaşteptat al Prea Sfinţitului Mitropolit mai sus pomenit răstoarnă din temelii Eclesiologia Ortodoxă şi constituie încălcarea extremă a Sfintelor Canoane, adevărată jignire adusă înseşi Tainei Bisericii. De vreme ce cuvintele înscrise în Epistola către Efeseni constituie predanie apostolică: «Silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; Este un Domn, o credinţă, un botez» (Efeseni 4, 3-5), iar această moştenire este păzită în mod neclintit de douăzeci de veacuri în Biserica noastră Ortodoxă cu preţul multor osteneli, cu sudoare şi sînge, cum poate sta nepăsătoare conştiinţa ortodocşilor cînd este desfiinţată temelia mîntuirii şi pusă în pericol nădejdea cea în Hristos? Întîistătătorii ortodocşi, precum şi însăşi Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu au accentuat în multe rînduri faptul că potirul comun nu poate constitui un mijloc de realizare a unirii. Convingerea comună a ortodocşilor este aceea că deplina unitate dogmatică în Credinţa Ortodoxă este condiţia absolut necesară pentru oricare unitate bisericească viitoare a eterodocşilor creştini care s-au separat de Biserica Ortodoxă. Aşa cum a scris şi vrednicul de pomenire părinte Dumitru Stăniloae: «Pentru Biserica Ortodoxă intercomuniunea care separă comuniunea euharistică de unitatea de credinţă şi de unicitatea Bisericii este de neconceput. Mai corect spus, aceasta este un pericol de dizolvare a Bisericii, a unităţii de credinţă şi de încetare a Euharistiei» (Pentru un Ecumenism Ortodox, ed. Athos, Pireu, 1976). Intercomuniunea sacramentală săvîrşită cîndva în trecut în mod neteologic şi nejustificat de către unii în diaspora ortodoxă a fost condamnată în repetate rînduri de către Biserica Ortodoxă. Pe lîngă aceasta, am luat cunoştinţă şi de sminteala răspîndită în poporul român credincios şi de protestul energic al cuvioşilor monahi atît din România, cît şi de la Sfîntul Munte. Cunoaştem, de asemenea, şi faptul că diverşi factori din afara Bisericii exercită presiuni de nesuportat în vederea justificării actului Prea Sfinţitului Nicolae. Cu toate acestea, nici o acţiune deliberată venită din partea acestora nu poate acoperi, în conştiinţele episcopilor ortodocşi, datoria lor episcopală ce decurge din cuvîntul Apostolului: «Luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfînt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a cîştigat-o cu însuşi sîngele Său» (Fapte 20, 28). De altfel, opoziţia dusă pînă la vărsarea de sînge mucenicesc a poporului ortodox al României faţă de uniatizarea lui forţată din secolul al XVIII-lea, opoziţie consemnată de scriitori români şi străini, este dovada cea mai bună a faptului că poporul vostru credincios iubeşte Ortodoxia şi nu doreşte uniri false cu papistaşi şi uniaţi. Uniaţii, oricît ar fi de apreciaţi ca oameni pentru suferinţele la care au fost supuşi, alături de ortodocşi şi de alţi creştini, de către regimurile atee, nu pot participa la împărtăşirea potirului nostru şi nici noi la împărtăşirea potirului lor, deoarece împărtăşirea din aceeaşi Pîine şi din acelaşi Potir este pentru noi o chestiunea eclesiologică, iar nu una sociologică; este rodul deplinei unităţi dogmatice, cultice şi administrative în Credinţa Ortodoxă, iar nu un mijloc de promovare a unor unificări lumeşti; înseamnă comuniune cu Hristos şi în Hristos şi nu se referă la formele trecătoare ale unei societăţi doar omeneşti. În afară de acest eveniment, dorim să ne exprimăm îngrijorarea şi pentru săvîrşirea anul acesta, la praznicul Arătării Domnului, a Sfinţirii Apei de către Prea Sfinţitul Sofronie, Episcopul Oradiei, în comun cu episcopul uniat al locului. Ne întrebăm dacă nu cumva toate acestea se fac pentru a se cultiva aşa-zisul ecumenism popular, pentru ca popoarele să se obişnuiască cu ideea unităţii în ciuda diferenţelor dogmatice şi pentru a se promova o unitate a Bisericii Ortodoxe cu creştinii eterodocşi fără rezolvarea acestor diferenţe. Prea Fericirea Voastră, Considerăm că pentru aceste acţiuni anticanonice extreme sîntem împreună răspunzători înaintea Domnului şi aceia dintre noi care tăcem sau consimţim cu făptuitorii. De aceea, cu profund respect vă rugăm să vă aplecaţi asupra acestor chestiuni cu cuvenita sensibilitate faţă de Sfintele Canoane şi să înlăturaţi sminteala de la mijloc, pentru ca să se slăvească prea sfînt Numele Domnului, pentru a fi alinat poporul ortodox credincios din România şi de pretutindeni şi pentru ca sfintele Biserici ale lui Dumnezeu să se bucure de buna rînduială şi de pacea cea plăcută lui Dumnezeu. Referitor la cele de mai sus, dorim să vă aducem la cunoştinţă faptul că noi nu putem primi în comuniune bisericească pe episcopul care va stabili comuniune sacramentală cu uniaţi, papistaşi, monofiziţi, protestanţi sau alţi eretici fără ca în prealabil aceştia să se întoarcă la Credinţa Apostolică a Sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Avem speranţa că, cu dragoste părintească, veţi acţiona cum se cuvine în acord cu cele stabilite de Sfintele Canoane. Pentru toate acestea, cerînd ca nişte fii binecuvîntările patriarhale ale Prea Fericirii Voastre celei de Dumnezeu cinstitoare, vă sărutăm Cinstita Dreaptă şi vă asigurăm de respectul nostru fără margini. Toţi reprezentanţii şi întîistătătorii celor douăzeci de Sfinte Mănăstiri ale Sfîntului Munte Athos adunaţi în sinaxă.

Manastirea Xeropotamu, Muntele Athos

Manastirea Xeropotamu este situata la jumatatea drumului dintre Dafne si Kareia, fiind inchinata Sfintilor 40 de Mucenici. A fost ctitorita de imparatii Constantin al VI-lea (913-959) si Roman I Lecapenul (920-944). Traditia spune ca intemeietor al manastirii a fost Sfantul Pavel Xeropotamiteanul, care a fost fiu de imparat. Denumirea de Xeropotamu a luat-o de la locul din apropiere, unde s-a nevoit Sfantul Pavel si care se numeste “Xeropotamul”, adica “paraul sec”. Se spune in viata Sfantului Pavel ca, atunci cand a venit la manastire si a cerut sa fie facut calugar, staretul i-a spus: “Cand iti va sta pieptul in barba, atunci te voi face calugar”, caci Sfantul Pavel era span. Atunci sfantul, luand un pieptane, l-a infipt in pielea obrazului, zicand staretului: “Iata ca imi sta peptanul in barba!”. Vazand staretul dragostea lui pentru Dumnezeu si cunoscand cu duhul ca va fi mare, l-a primit si l-a calugarit. In aceasta manastire, s-a intamplat o uimitoare minune atunci cand au venit cruciatii trimisi de papa de la Roma si au cerut calugarilor sa slujeasca cu preotii catolici si sa-l pomeneasca pe papa la slujbe. O parte din preotii manastirii, fiind mai fricosi si uitand de mucenicii care au rabdat chinuri pentru Hristos, au acceptat sa slujeasca cu catolicii. In momentul in care slujeau Liturghia intr-un paraclis al manastirii, s-a surpat bolta Sfantului Altar si, cazand peste ei i-a ucis, atat pe catolici, cat si pe ortodocsi. Pana in momentul de fata, paraclisul nu a mai fost reparat, fiind lasat in ruina, drept marturie pentru minunea care s-a facut. In fiecare an, la praznuirea Sfintilor 40 de Mucenici (hramul manastirii), in timpul Sfintei Liturghii cresteau in jurul Sfantului Altar 40 de ciuperci, care se luau si se imparteau credinciosilor ca binecuvantare. Din anul cand s-a slujit cu catolicii, ciupercile nu au mai rasarit niciodata. Voievozii si boierii romani, care au contribuit la refacerea si intretinerea manastirii au fost: Neagoe Basarab, Vlad Vintila, Alexandru Coconul, vamesul Paun, postelnicul Ioan, negustorul brasovean Radu. Cu sprijinul lui Alexandru Lapusneanu si a doamnei Ruxandra a fost renovata si pictata biserica mare. Pe usile sculptate, se vad stemele Moldovei si Tarii Romanesti. In momentul de fata, manastirea are 40 de calugari, iar pe teritoriul manastirii se nevoiesc in jur de 20 de calugari printre care, la o chilie, si un calugar roman. Manastirea are si o bibliotecă bogată cu cărti si manuscrise grecesti: 19 manuscrise pe pergament cuprinzând diferite materii din sec. X-XIV, 239 manuscrise cuprinzând probleme bisericesti din sec, XVI-XVIII si altele. Manastirea are cea mai mare bucata din lemnul Sfintei Cruci, cu urmele unui piron cu care a fost rastignit Mantuitorul nostru Iisus Hristos, o cruce din lemn împodobită cu pietre scumpe rosii, dăruită de Constantin Duca domnul Tării Românesti, bucăti din fasa si scutecele Domnului. Dintre multele sfinte moaste care se afla aici, amintim de cele de la Sfintii 40 de Mucenici, Sfintii Mercurie, Teodor Tiron si Teodor Stratilat, un deget al Sf. Vasile cel Mare, capul Sf. Axentie, o bucată din moastele Sf. Salomeia, parte din darurile care le-au adus magii la nasterea Domnului, o bucată mare de sânge de la Sf. 40 mucenici si altele. de Monah Pimen Vlad

Istoricul Muntelui Athos

Sfantul Munte este o peninsula cu lungimea de 60 km o latime ce variaza intre 8-12 km, aria totala fiind de 360 Km patrati. Muntele Athos, sau Athon, după niste vechi traditiuni întunecate ar veni de la Athos, un supranume ce da zeului Joe (Jupiter) care avea un templu pe unul din vârfurile Muntelui. Printre celelalte temple de pe Athos, pe unul din vârfurile cele mai înalte, era zidit templul zeului Apolon, care întrecea pe toate ca mărime, înăltime si artă. In zilele senine, Idolul se vedea dela Constantinopol si era adorat cu însufletire. In timpurile vechi Athosul era tot atât de renumit ca si Olimpul, faimosul munte, pe înăltimea căruia sălăsluiau zeii mitologiei antice.De la poalele Athosului si până la cele ale Olimpului se întinde ca o pânză albastră, frumoasa mare Egee, semănată ca o multime de insule, a căror legende sunt cunoscute de toate popoarele. Athonul însusi, nu de putine ori a slujit de sălas zeilor din Olimp. O legendă spune, că vreme îndelungată a petrecut aici si Junona. Muntele Athos, pe atunci era locuit de păgâni. Deasupra lui se aflau 5 cetăti: Dion, Olofiscus, Acroaton, Zissus si Cleone. Locuitorii acestor cetăti ca si cei de prin insulele din apropiere, au adus multe jertfe sângeroase zeitătilor de pe munte, si în special lui Apolon cel de pe vârful Athonului. Lumea dornică să cunoască viitorul venea de prin toate părtile, spre a-l consulta si toti primeau de la dânsul răspunsuri potrivite, dar fireste mincinoase, ca toate răspunsurile oracolelor păgâne. După poemele lui Homer, pe lângă Atbon, ar fi trecut flota viteazului între viteji, Achile, fiul lui Pele, regele Tesaliei, când împreună cu Agamenon, si înteleptul Ulise, au pornit război împotriva Troiei, faimoasa cetate ale cărei ruine se văd si astăzi, pe coastele Asiei Mici. Crestinarea Athosului. Păgânii care locuiau Sf. Munte, după o veche traditiune bisericească au primit crestinismul din vremile cele dintâi ale erei crestine, în niste conditiuni cu totul exceptionale. Se stie că, după înăltarea Mântuitorului la cer si pogorârea Sf. Duh asupra celor 12 Apostoli, printre care erau si sfintele femei mironosite, în frunte cu Sf. Fecioară Maria, urmând poruncii Mântuitorului: Mergând învătati toate neamurile… si propovăduiti evanghelia la toată zidirea”, Sf. apostoli au tras la sorti, care încotro să meargă la propovăduire. In chipul acesta, s-au orânduit toti, fiecare în câte o parte a lumii. Cât despre Maica Domnului, singur Dumnezeu, după a Sa pronie, i-a rânduit mai înainte soarta, trimitând pe arhanghelul Gavriil, care i-a vestit, ca să meargă la muntele Athos, unde sunt cele mai multe Temple păgâne. Aceasta s-a îndeplinit întocmai, în următoarele împrejurări: In insula Cipru, fusese rânduit episcop, Lazăr, cel înviat a 4-a zi din morti; hirotonit de către apostolul Varnava, ucenicul Sf. Ap. Pavel. După un timp, oarecare, Lazăr a fost cuprins de un dor nespus, de a mai vedea, odată înainte de a-si da obstescul sfârsit pe prea Sf. Fecioară; dar stiind bine, că el nu se mai putea duce la Ierusalim, din cauza jidovilor, carel urmăreau, ca să-l ucidă, a scris o epistolă Maicii Domnului, prin care o ruga, cu multă stăruintă si cu adâncă smerenie, ca să vină ea la Cipru, spre a-I împărtăsi blagoslovirea Fiului si Dumnezeului. Maica Domnului, primind scrisoarea aceasta duioasă, a răspuns Sf. Lazăr, că-i va îndeplini dorinta, numai să-i trimită o corabie în portul Iaffa, ca să o ia. Primind acest răspuns, Sf. Lazăr s-a umplut de o bucurie nespusă si a trimis îndată corabia la port. Maica Domnului o astepta. S-a suit în corabie, însotită fiind de apostolul Ioan feciorelnicul -în grija căruia o lăsase Mântuitorul – si de alti doi apostoli si s-au îndreptat cu corabia, spre insula Cipru. Vântul însă fiind împotrivă, – după dnmnezeiasca rânduială de sus – se pomeneste după câtăva vreme de călătorie, la limanul lui Climent, din muntele Athos, în dreptul Mânăstirii Ivirilor de azi. Când s-a apropiat corabia de tărm, s-a întâmplat o minune! Toti idolii din munte au căzut cu fetele la pământ, sfărâmându-se în mii de bucăti; iar idolul Apolon, cel din vârful Athonului răcnind groaznic, fără orânduială, ca niciodată, a strigat; Iesiti noroadelor bărbati si femei, tineri si bătrâni si alergati în grabă, la limanul lui Climent, ca să întâmpinati pe Maica Marelui Impărat si adevăratului Dumnezeu, Iisus Hristos! Si zicând aceste cuvinte, îndată idolul a căzut de pe vârful muntelui, împreună cu diavolul care locuia într-nsul, sfărâmând coama întreagă a muntelui si prăbusindu-se în adâncurile mării. Norodul, auzind aceasta, s-a înspăimântat foarte si adunându-se la un loc cu mic cu mare s-au pogorât în grabă la limanul lui Climent, unde au întâmpinat pe prea Sf. Născătoare de Dumnezeu si Sf. apostoli care era cu dânsa. Fiind ea pe bordul corabiei, i-au adus cuviincioasa cinstire si căzând i s-au închinat, zicând; O prea sfântă stăpână, Maică pururea fecioară! Spune-ne luminat cum ai născut pe cel neîncăput? Cum ai hrănit cu lapte din sânul Tău pe cel ca hrăneste toată făptuirea si cum ai tinut în Sf. Tale brate pe cel ce tine în brate toată zidirea? ” Atunci Maica Domnului, cea cu dar dăruită, deschizând gura a dezvăluit norodului aceluia înselat de idoli toate tainele Fiului Său, învătându-i să creadă si să se boteze în numele Lui. Si asa a crezut tot norodul si s-a botezat de la mic la mare, aducând multumire Maicii Prea Curate. Maica Domnului le-a mai spus următoarele cuvinte: O fii luminati, ascultati. Acest loc a fost sortit mie de către Fiul si Dumnezeul meu. Voi însă, nu veti mai rămâne mult aici, pentru că pe muntele acesta voi trimite bărbati din toată lumea, ca să vietuiască în curătie, după chipul îngerilor. După aceasta, maica cea prea curată s-a suit în corabie, împreună cu cei doi ucenici care o însoteau, si dând ultimele povete norodului, binecuvântându-l, a plecat spre insula Cipru. Sf. Lazăr, după multă asteptare, zărind corabia apropiindu-se, mult s-a înveselit, vărsând lacrimi de bucurie. Si sosind corabia, Maica Domnului a povestit Sf. Lazăr cum a fost rânduită să meargă la muntele Athos, unde a adus pe tot norodul la credinta cea adevărată. Sf. Lazăr s-a bucurat mult, si luând blagostovenia cea mult dorită, corabia cu Maica Domnului s-a îndepărtat de la tărm, pornind spre Iaffa si apoi spre Ierusalim. Nu se stie sigur când au venit primii monahi pe muntele Athos. Se bănuieste însă că ar fi venit chiar din timpul Sf. Apostol si Evanghelist Ioan (101 după Hr.), care însotise pe Sf. Fecioară în călătoria Sa spre Athos. Această versiune voieste să ne spună că, chiar din timpurile vechi ale erei crestine, au debarcat aici sihastri din Asia mică, poate si din Efes, patria Sf. Evanghelist Ioan, unde viata singuratică, contemplativă, începuse a se manifesta de timpuriu. Desigur însă, că viata călugărească de aici a luat fiintă mai întâi sub forma de sihăstrii si de schituri. Pe vremea împăratului Teodosie I (+395) si a sotiei sale Pulheria, existau câteva Mânăstiri, care însă au fost pustiite de barbarii năvălitori. Către sfârsitul secolului al VIII-lea, venind de la Roma, Petru Athonitul, din porunca Maicii Domnului, care i s-a aratat în vis, a găsit muntele pustiu. De aceea a trebuit să-si caute adăpost într-o pesteră întunecoasă, plină de târâtoare otrăvitoare, pe care numai cu rugăciunea le-a alungat. Hrana sa, la început, a fost din ierburi care cresteau în preajma pesterii, iar mai în urmă s-a învrednicit de hrană cerească pe care i-o aducea îngerul Slavei, o dată la patruzeci de zile. In a doua jumătate a sec. IX (867) vine si se asează la Athos, pustnicul Ioan Colibasul vestit prin sfintenia vietii sale. Pilda lui fu urmată de altii, asa că în scurt timp înăltimile muntelui au fost populate cu sihastrii si monahii, râvnitori după viata îngerească, post si rugăciune de zi si de noapte, în linistea profundă a muntelui. Vasile Macedon, împăratul bizantului (867-886) ascultând rugămintea sihastrului Ioan Colibasul, îi dărui lui si urmasilor săi acest munte, care de acum înainte începe a se numi Sf. MUNTE. Privilegiul acesta al lui Vasile Macedon, îl întări si împăratul Leon Inteleptul. Pe lângă sihastrii, mai veniră apoi si chinovitii, care începură să zidească mânăstiri. Ca organizator al Sf. Munte este considerat Atanasie din Trapezunda, care împreună cu alti râvnitori de viată monahicească, întemeie marea mânăstire Lavra, pe la anul 963. Pentru viata sa, plină de evlavie si cuviosie, Atanasie, ca si Petru Athonitul, este trecut în rândul Sfintilor. Prin secolul. al X-lea, viata monahală ajunge la mare cinste. Patriarhi, arhierei, preoti, diaconi se retrag la mânăstirile Aghiorite si intră în rândurile monahilor. Lor le urmează împărati, printi si boieri, care, convinsi de nimicnicia vietii acesteia, se retrag din lumea desfătărilor, trăind în singurătatea muntelui sfânt, si ducând cu dânsii averi si odoare scumpe. Faima despre sfintenia vietii în Sf. Munte, s-a răspândit în toată lumea. Principii tutoror popoarelor ortodoxe: Iberi, Rusi, Sârbi, Bulgari si mai ales Românii, dăruiesc averi considerabile pentru zidirea si împodobirea mânăstirilor din Sf. Munte. 0 chestie care merită să fie cercetată este si interzicerea intrării femeilor, sau femelelor în genere, în Sf. Munte. După o veche traditie, păstrată prin viu grai, se povesteste că, Plagudia, sotia împâratului Teodosie cel mare trecând cu corabia de la Roma spre Constantinopol, s-a abătut si pe la muntele Athos spre a vedea mânăstirea Vatoped zidită de către sotul său. Primită în port de către monahii a mers până în tinda Bisericii, unde este până astăzi Icoana Maicii Domnului numită vie. Aici auzi o voce tunătoare: Opreste-te si întoarce-te înapoi căci eu sunt împărăteasa muntelui acestuia. Pentru ce ai venit să tulburi linistea supusilor mei ? Să stiti că de azi înainte, nici o femeie nu va mai călca pământul sfânt al acestui munte”. Auzind aceste cuvinte, împărăteasa Plagudia căzută cu fata la pământ, pocăindu-se de îndrăzneala ce a avut, dărui mânăstirii odoare scumpe după care a plecat la Constantinopol. De atunci si până azi, nici o femeie n-a mai intrat în republica monahilor a Sf. munte Athos. Prin sec, XI-lea, Athosul îsi pierde caracterul de asezământ împărătesc, curat Bizantin. Atunci Rusii întemeiază aici mânănstirea lor Sf. Pantelimon, numită Rusicu, cu slujbă rusească de pe cărti Slavonesti, pomenite încă pe la 1143. In curând se înfiintează si mânăstirea Sârbească Chilandarul, o frumoasă mânăstire bulgărească si un frumos schit românesc: Prodromul. In timpul imperiului Latin, întemeiat de cruciati în anul 1204, monahii Sf. munte Athos au înscris cea mai glorioasă pagină a istoriei lor, luptând si mărturisind, în ciuda tuturor prigoanelor catolice, credinta drept măritoare de răsărit. Martiriul, mucenicia si moartea, nu i-au putut clinti de pe temeliile credintei ortodoxe. De atunci si până azi, Sf. munte Athos a fost cheagul ortodoxiei de pretutindeni si centrul prin excelentă al monahismului ortodox.

CRUCEA ... intre ..EVLAVIE si BATJOCORIRE

CRUCEA ... intre ..EVLAVIE si BATJOCORIRE Într-o predică rostită în duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci, Părintele Ilie Cleopa spunea acestea: „Sfânta Evanghelie ne spune că la plinirea vremii, înainte de înfricoşata Judecată de apoi, se va arăta Sfânta Cruce venind pe norii cerului, cum citim: Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă (Matei 24, 30). Da, fraţii mei, toate popoarele pământului vor plânge la arătarea Crucii lui Hristos pe cer şi la vederea venirii Lui să judece lumea. Ce vor zice atunci popoarele păgâne când vor vedea venirea Domnului nostru Iisus Hristos, înconjurat de toate oştile îngereşti şi de arătarea Sfintei Cruci pe cer? Ce vor zice atunci cei ce L-au răstignit pe Hristos? Ce va zice Pilat care, după ce L-a biciuit, a dat voie iudeilor şi ostaşilor lui ca să-L răstignească? (Marcu 15, 15). Ce vor face arhiereii Ana şi Caiafa? Ce vor zice atunci bătrânii şi fariseii şi toată adunarea iudeilor, la vederea Dreptului Judecător şi a Sfintei Cruci venind pe norii cerului? Ce vor zice atunci sectanţii care defaimă Sfânta Cruce, când vor vedea semnul Fiului Omului venind pe norii cerului? Ce vor zice toţi cei ce se numesc creştini, dar înjură şi hulesc Crucea lui Hristos? Vai şi amar celor orbi, răi şi necredincioşi că atunci fiecare va vedea ce a făcut în viaţă, dar va fi prea târziu şi nu va fi vreme de pocăinţă”. Am citat in extenso, fiindcă întrebările formulate de bătrânul duhovnic rămân valabile pentru noi toţi până la a doua venire a Mântuitorului, momentul judecăţii, al dezvelirii tuturor feţelor omeneşti de toate acele ascunse. Sintetic, toate aceste întrebări converg într-una singură: ce vom spune fiecare la arătarea Sfintei Cruci până la marginile orizontului? Dar ce zicem? Oare nu ni se arată Sfânta Cruce în fiecare an în Vinerea Răstignirii, la jumătatea Postului Mare, la 14 septembrie de ziua Înălţării Sfintei Cruci, la 7 mai (semnul Sfintei Cruci la Ierusalim), la 1 august (scoaterea Sfintei Cruci), în fiecare zi de miercuri şi de vineri când o cinstim? Oare nu vedem zilnic Sfânta Cruce pe toate turlele bisericilor ortodoxe, la toate mormintele creştinilor, în troiţele de la răscruci de drumuri, pe catapetesme, pe straiele preoţilor, pe Sfânta Scriptură? Oare nu ne întâlnim continuu cu Sfânta Cruce în necazuri, în boli, în ispite? Oare nu ne însoţeşte ea, fără istov, ca o prezenţă ocrotitoare în cele trei degete ale mâinii drepte adunate în semnul Răstignirii Mântuitorului, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sântului Duh, peste feţele noastre, oră după oră, clipă după clipă? Sfântul Siluan Athonitul l-a povăţuit odată pe un negustor care călătorea în acelaşi compartiment de tren cu dânsul: „Când vrei să faci un lucru şi nu ştii dacă e bun sau rău, însemnează-te întâi cu Sfânta Cruce şi-ţi vei da seama imediat care e rău şi nu îl vei mai făptui!” E firesc să fie aşa, deoarece spune şi rugăciunea: „Doamne, armă asupra diavolului, crucea Ta o ai dat nouă” sau: „Biruinţă asupra celui potrivnic dăruieşte şi cu crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”. E Crucea Lui Hristos, ispăşirea păcatelor lumii, dar şi dăruirea iubirii neţărmurite a lui Dumnezeu. Dar nu vreau să teoretizez, au făcut-o alţii de mii de ori mai bine decât mine. Întrebarea care mă cutreieră în Postul Paştelui este de ce contemporanii noştri, miliarde de oameni, resping, batjocoresc, urăsc Crucea? De ce sute de milioane de aşa zişi creştini repudiază Crucea la fel cu păgânii? De ce alţii, mai creştini decât papa, i-au inversat semnul, l-au stâlcit din firescul lui? De ce atâţia ortodocşi au uitat pur şi simplu Crucea dar îşi amintesc brusc de ea când o înjură, stropşind-o cu veninul din inimile lor? Sfântul Apostol Pavel ne luminează: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor 1, 18). Oare aceia chiar vor să piară? Au ei scopul acesta în cugetele lor? Apostolul neamurilor îi evocă „plângând”pe aceştia, fiindcă sfârşitul lor „este pieirea. Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti!” (Filip. 3, 19). Rătăciţi de drumul crucii, să ne cutremurăm până în străfundul inimilor, în fiecare picătură de sânge! Călcând postul din Rai, protopărinţii şi-au agonisit păcatul, moartea şi amestecul dureros al binelui cu răul, confuzia care s-a îndesit prin lucrătura diavolului şi prin co-participarea noastră la aceasta. Crucea de pe Golgota, cu Hristos înspinat, batjocorit şi pironit pe ea, este borna de hotar între bine şi rău. Este sabia care spintecă amestecul, operând separarea binelui de rău. Aceeaşi Cruce a lui Iisus, hiperbolizată cât cerul, va veni la sfârşitul timpurilor şi va pecetlui în veşnicie această despărţitură, binele la locul lui pentru totdeauna, răul nevindecat la locul lui, fără întoarcere. Nu va mai exista amestecare. Dar de două mii de ani încoace, deşi s-au limpezit sensurile, s-a turnat temelie discernământului duhovnicesc, s-au lămurit direcţiile din capul unghiului (răscruce pentru alegere deliberată!), amestecarea persistă şi chiar se adânceşte prin libera voire a fiecărui om din fiecare generaţie. Unii primesc crucea spre vindecarea de răutate, alţii se războiesc împotriva ei spre pieire. Problema acum se pune altfel, nimeni nu mai poate spune că nu ştie, că nu a cunoscut semnificaţia crucii. Nu te războieşti cu ceva ce nu ştii! Ştii! Ştim! Toţi ştiu! I-am văzut, la televizor, pe păgânii din China instruindu-şi soldaţii pentru parada care va deschide olimpiada de la vară. Le-au confecţionat câte o cruce perfectă din lemn simplu şi le-au montat-o pe vestoane, în spate, antrenându-i pentru defilare cu ea, ca să-şi formeze ţinuta dreaptă. Mergeau în formaţie purtând crucile pe spate, parcă erau un cimitir animat. Obiecte cu o semnificaţie exclusiv trupească, pentru o poziţie cât mai ţanţoşă! Crucea aceasta nu-l are pe Hristos, e dinaintea Răstignirii şi a Învierii, pusă la dos, în spiritul olimpic păgân. „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34), strigă Iisus spânzurat pe lemnul de pe Golgota. Dar păgânii chinezi nu-L aud! În India, sunt dărâmate bisericile, crucile sunt arse şi creştinii ucişi. „Iartă-le lor”, dar nu are cine să-L audă. În Kosovo, crucile sunt smulse de pe biserici şi de oriunde şi călcate în picioare, apoi aruncate în foc. Iartă-le şi slujitorilor semilunii, semiluna, obiect pe care dacă îl aşezi orizontal, cu coarnele în sus, ai în faţă simbolul stăpânului acestor oameni. În Serbia, cu puţini ani în urmă, bombele lansate din avioanele americanilor – care resping crucea, deci şi pe Dumnezeu! – distrugeau vârtos, printre altele, şi biserici ortodoxe, şi cruci, şi icoane. Nici aceştia nu ştiu ce fac! Am văzut, tot într-o emisiune tv., două vrăjitoare ţigănci fluturând o cruce de argint, pentru a-şi sprijini minciuna că lucrează cu…har divin. Lucrau cu duhul satanei şi huleau crucea. Nici acestea nu ştiau ce fac!? Hristos sângerează şi pentru ele! Sub semnul crucii de pe bisericile vechi olandeze, belgiene, engleze, germane, elveţiene, jos, în spaţiile foste ecleziale, sunt restaurante cu lăutari, cofetării, pizzerii, frizerii, saloane de masaj, expoziţii avangardiste, săli de concerte. Vocea celui care strigă în pustie este un ecou repetat obsesiv: „Iartă-le lor că nu ştiu ce fac!” Păgânii, apostaţii, ereticii, vrăjitorii, animiştii, masonii, eşuaţii în oceanul hedonist contemporan şi toţi duşmanii crucii refuză ostentativ Răstignirea, Învierea, pe Dumnezeul Cel în Trei Persoane închinat, viaţa veşnică şi toate cele care se adaugă aici. Dar, oare, unii ortodocşi, chiar preoţi fiind, de ce necinstesc Sfânta Cruce? Cu ea sfinţesc agheasma, fântâna, casa, pomii, viile, troiţele, bisericile, tot lucrul şi toată făptura care pot primi sfinţire. Şi totuşi, am văzut, într-un oraş mai răsărit de la noi, crucea încrustată în mozaic, în faţa catapetesmei din biserică, astfel încât o călcau în picioare absolut toţi închinătorii la icoane. În altă biserică, pe un covor mare, aşezat tot în faţa catapetesmei, crucea fusese ţesută într-o culoare vie pentru a fi mai vârtos călcată de către creştini. Nici aceştia nu ştiu ce fac? Nici parohul nu a auzit de canonul 73 al Sinodului Trulan, de cauzează necinstirea Crucii de către mii de oameni? Dar ortodocşii care necinstesc semnul Crucii, închipuind un fel de mâzgălitură pe piepturile lor? Despre aceştia Părintele Cleopa zicea, în mod glumeţ, că „zdrăngăne la cobză, în loc de cruce, râde diavolul de ei”. Strigă Hristos în zadar şi pentru ortodocşi? Nu de mult, a fost postat pe Internet un documentar cu imagini bine selectate, dintre care două ne-au şocat: 1. pe turla cea mai înaltă a unei mari biserici din Kiev, cu hramul „Sfântul Nicolae”, crucea, confecţionată din metal, avea pe verticala ei steaua lui David, forjată măiestrit, operă de artă, ca să nu fie vreun dubiu (ulterior, acea biserică a ars până în temelii!); 2. catedrala patriarhală, cea nouă, construită în centrul Moscovei, dispune de un policandru monumental, care are forma clară a stelei lui David. Aşadar, pe crucea bisericii din Kiev nu mai era Hristos, ci semnul sinagogii, insinuat şi la Moscova. Ce să înţelegem din aceste trufaşe apariţii ale simbolurilor 666 pe cruce, înlocuindu-l pe Fiul lui Dumnezeu, negându-i Răstignirea şi Învierea? Că lumina nu mai vine din Învierea lui Hristos cel Răstignit, ci din policandrul cu şase colţuri? O boală cumplită cutreieră şi Ortodoxia, între simptomele ei vădite fiind şi atitudinea nesimţită faţă de Sfânta Cruce. Sfântul Nicolae Velimirovici ne spune într-un loc: „Să nu amestecaţi cu nici un chip binele cu răul, nici Crucea cu ce nu este cruce, nici cinstea cu necinstea, nici pe Hristos cu Antihrist. […] De vrei să nu te faci urâciune înaintea Domnului, a îngerilor Domnului şi a sfinţilor tăi moşi şi strămoşi, nu te întovărăşi cu răul şi nu te înfrăţi cu slugile răului” (Prin fereastra temniţei, Predania, Bucureşti, 2007, p. 137). Astăzi, aproape toţi oamenii refuză sau urăsc Crucea lui Iisus şi la propriu, şi pe aceea spirituală şi asta nu pentru că nu o cunosc şi nu o înţeleg, ci preferă contrariul Crucii. Este Crucea jertfă şi ispăşire de păcate? Nouă nu ne trebuie, preferăm dulceaţa păcatelor, deliciile senzaţiilor plăcute, oferite trupului. Este Crucea iubirea desăvârşită a lui Dumnezeu? Nu o vrem, ne hrănim cu individualismul şi egoismul propriu, atât de mult, încât s-au înspinat cărările dintre vecini, nu mai există comuniune, ci auto-iubire şi auto-îndumnezeire. Adică, pustiu sufletesc! Este Crucea armă împotriva diavolului şi a-tot-răul? Nu ne interesează, pentru că slujim cu râvnă lui Satan şi credem că răul e bine şi întunericul – lumină. Este Crucea cheia Raiului? Ce să facem cu ea? Raiul e aici, pe pământ, de aceea dăm buzna toţi după bani, averi, măriri, petreceri, maşini etc., etc. Este Hristos, cel de pe Cruce, binele suprem, Mântuitorul, salvatorul nostru? Nu avem nevoie de El, Îl omorâm încă odată. „Omorându-l pe cel drept, ei se omoară în fapt pe sine. […] Batjocorindu-L pe Dumnezeu, ei nu văd cum îşi preschimbă propria faţă în bot de animal” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, Sophia, Buc., 2002, p. 56). Prigonirea Crucii de către duşmanii ei dar şi de către prefăcuţii prieteni e un semn că se pregăteşte venirea Crucii celei mari cât cerul! Şi-n vremea acestei pregătiri viclene şi amare, uşor ne este nouă să izbim cu piciorul în ţepuşă?

Celine Dion - Happy Christmas (War Is Over)- Colinda Canadiana

Celine Dion - Happy Christmas (War Is Over)

Cristian Pomohaci - Jos Sub Crucea Rasturnata

Noi Mucenici Sfântul sfinţit mucenic Filumen

„Să învieze Dumnezeu, şi să se risipească vrajmaşii săi” Sângele Mucenicilor este Sâmânţa Bisericii " „Pe 16/29 noiembrie 1979, au năvălit în mănăstire şi l-au măcelărit pe arhimandritul Filumen cu un topor, închipuind o cruce: cu o lovitură de-a lungul, i-au despicat chipul, cu altă lovitură de-a latul i-au tăiat obrazul, de la o ureche la alta. I-au scos ochii. I-au tăiat în bucăţi degetele mâinii sale drepte, iar pe cel mare l-au retezat dintr-o dată. Erau degetele cu care făcea semnul Crucii.” Troparul, glasul al treilea: Biruitor al diavolilor, izgonitor al puterilor întunericului, cu blândeţea ta ai moştenit pământul şi împărăţia din Ceruri; mijloceşte, astfel, la Milostivul Dumnezeu, ca să mântuiască sufletele noastre. Icoana sfântului sfinţit mucenic Filumen; în dreapta, scena muceniciei sale. Pe sulul din mâna sa, scrie în limba greacă: Şi să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă. 1.Generalităţi Notă: Sursa:Pateric.roEditura Egumeniţa a publicat o cărticică despre viaţa Sfântului. Costă 7 lei. "Oamenii care au oferit faptic mărturia credinţei ortodoxe au reprezentat puncte de referinţă pentru poporul nostru şi exemple de urmat. Mai ales în timpul ocupaţiei turceşti, au fost mii de oameni care au înfruntat moartea cu mult curaj, întărind prin jertfa lor sfântă spiritul luptei pentru eliberare naţională. Între aceştia au fost şi ciprioţii Polidor († 1794), Gheorghe († 1752) şi Mihail († 1835), la care se adaugă jertfa celor treisprezece mucenici din Kandara, din perioada ocupaţiei francilor, care au căzut omorâţi de catolici († 1231). Singurul imbold al sfinţilor mucenici era dragostea faţă de Hristos şi faţă de aproapele. Semnele care au însoţit moartea acestora nu numai că i-au convins pe oameni de intrarea lor în rândul sfinţilor mucenici, dar le-au oferit încă o dată dovada tăriei credinţei lor, fapt care le dădea mai multă putere de a lupta împotriva cotropitorilor.Tema mucenicilor nu este numai istorică, ci mai ales de ordin duhovnicesc, deoarece influenţează conştiinţa credincioşilor de-a lungul veacurilor. Un exemplu în acest sens este şi jertfa arhimandritului Filumen, în spaţiul Patriarhiei Ierusalimului.2.Copilăria părintelui FilumenSofocle Hasapis, după numele de mirean, s-a născut pe 15 octombrie 1913, în parohia Sfântului Sava din Lefkosia. A fost frate geamăn cu Alexandru, cel care a devenit mai apoi arhimandritul Elpidie, un alt cleric de mare excepţie al Ciprului. Părinţii lor, Gheorghe şi Magdalena Hasapis sau Orundiotis, aşa cum mai erau ei cunoscuţi, pentru că se trăgeau din satul Orunda, au avut în total 13 copii, din care au supravieţuit 10 – 7 băieţi şi 3 fete. Familia locuia într-o casă din parohia Sfântul Sava. Se bucurau de o stare materială destul de bună, întreţinându-se din munca tatălui, care avea în proprietatea sa un cuptor de pâine şi un han. Mama avea ca singură ocupaţie îngrijirea casei şi creşterea copiilor. Fiind oameni foarte evlavioşi, ei au transformat una din camerele casei lor în iconostas şi loc de rugăciune. Înainte de culcare, aveau obiceiul să treacă cu toţii prin acea cameră ca să spună rugăciunea de seară. Cei doi fraţi gemeni se rugau cu cea mai multă râvnă, zăbovind multă vreme dinaintea icoanelor. Ca urmare, uneori copiii se certau între ei, pentru că trebuiau să stea la rând ca să-şi spună rugăciunea de seară, iar gemenii nu mai terminau de rugat.Un rol important în educaţia copiilor l-a jucat bunica lor, Loxandra, prin exemplul vieţii sale. Posturile, rugăciunile şi privegherile bunicii au fost o şcoală de religie unică, în care au învăţat foarte multe. Şi pentru că bunica nu ştia carte, cei doi fraţi gemeni îi citeau cu multă râvnă din lucrări religioase, mai ales din Vieţile Sfinţilor. Desigur, aceste lecturi au avut şi asupra lor o influenţă deosebită, formându-le caracterul.3.Viaţa monahalăDorinţa atât a părintelui Filumen, cât şi a părintelui Elpidie să trăiască la Mănăstirea Stavrovuni, faimoasă pentru respectarea tradiţiei monahale, alături de părinţi sporiţi duhovniceşte, era puternică, în ciuda vârstei lor fragede. Astfel, la câţiva ani după terminarea şcolii primare, în iulie 1928, fără să spună nimic părinţilor, au plecat spre mănăstire. În acel an, familia şi-a petrecut vara în Lefkosia, unde trebuiau să meargă şi cei doi gemeni, după tatăl lor, care lucra acolo. I-au căutat peste tot, fără nici un rezultat. La un moment dat, un căruţaş le-a spus părinţilor că i-a văzut pe băieţi pe drumul către Stavrovuni. S-au dus imediat acolo. Dinaintea stareţului mănăstirii, tatăl lor i-a întrebat dacă se gândiseră bine înainte să ia hotărârea de a urma viaţa monahală. Atunci Elpidie, temându-se ca tatăl lor să nu-i oblige să se întoarcă înapoi, i-a spus: „Ce rost are să ne iei acasă, dacă noi iar o să plecăm… Ai mulţi copii. Lasă-ne să mergem pe drumul nostru“. Atunci tatăl lor i-a binecuvântat şi a plecat.Pe vremea aceea, la Mănăstirea Stavrovuni trăiau unii din cei mai mari părinţi ai secolului douăzeci, cum ar fi egumenul Varnava Haralambidis (1864-1948) şi fraţii săi după trup Calinic (†l943) şi Grigorie (1870-1933), ca şi ieromonahul Ciprian (1878-1955). Alături de aceşti părinţi, cei doi fraţi au învăţat foarte multe, trăind după rânduiala aspră de la Stavrovuni. Dar viaţa lor avea să ia o nouă întorsătură în 1934, când Mănăstirea a fost vizitată de Timotei Themelis, Arhiepiscopul de atunci al Iordanului (1878-1955), care a fost mai apoi Patriarh al Ierusalimului. Acesta i-a propus stareţului Varnava şi tatălui celor doi gemeni să-i ia pe copii la Ierusalim, unde aveau posibilitatea să facă gimnaziul. De altfel, viaţa aspră de la Stavrovuni şi condiţiile grele de trai de pe atunci le şubreziseră sănătatea, fapt care l-a determinat pe stareţ să accepte propunerea Arhiepiscopului Iordanului. Starea de sănătate a celor doi a impus pentru o perioadă întoarcerea lor acasă, ca să-şi revină. Respectându-le voia, tatăl lor le-a dat din nou binecuvântarea şi, în acelaşi an, gemenii au plecat spre Palestina.4.Şederea părintelui Filumen la IerusalimSub protecţia lui Themelis, cei doi fraţi gemeni s-au înscris la Gimnaziul Sfântului Mormânt, pe care l-au terminat în 1939. În tot acest timp, s-au distins prin faptul că respectau cu stricteţe regulile călugăreşti, aşa cum fuseseră învăţaţi la Stavrovuni. Obişnuiau să se închidă în camerele lor şi să-şi petreacă timpul citind şi rugându-se. Colegii lor, care erau în majoritate mai mici ca vârstă decât ei, îi evitau, deoarece ştiau că petrec mult timp citind cărţi sfinte, ceea ce pe ei nu îi entuziasma. După ce au terminat gimnaziul, cei doi fraţi au pornit fiecare pe un drum diferit.În 1937, Alexandru s-a călugărit, primind numele de Elpidie. În acelaşi an a fost hirotonit diacon, iar în 1940, presbiter. A slujit în diferite locuri aflate sub ascultarea Patriarhiei. Între altele, a fost stareţ al Mănăstirii Cinstitului Înaintemergător al Domnului din Ierusalim şi epitrop patriarhal în Nazaret.În 1947 a intrat în slujba Patriarhiei Alexandriei, fiind trimis în Mozambic în calitate de responsabil arhieresc al comunităţii greceşti. Mai târziu, în 1952, a ajuns în Atena, unde a studiat teologia. A absolvit în 1956, iar în anul următor a plecat spre Londra, unde a slujit la biserica Tuturor Sfinţilor. În paralel, a urmat cursuri de interpretare a Noului Testament şi de Istorie Bisericească, la Colegiul Regal. Trei ani mai târziu, în 1959, a fost trimis de Patriarhia Alexandriei mai întâi la Odessa, iar apoi în Grecia. În continuare, a activat în Cipru, ca preot al Mitropoliei din Pafos, după care a fost ales stareţ la Mănăstirea Maicii Domnului din Maheras. Puţin mai târziu, s-a întors în Atena, unde a slujit aproximativ şase ani ca preot la Spitalul Crucii Roşii. În timpul acesta, a primit mii de oameni, care mergeau la el ca să afle sprijin şi îndrumare în viaţa grea pe care o duceau. Apoi a activat la biserica Sfintei Treimi, iar de acolo, a plecat în Athos. Fiind bolnav, a fost dus la Spitalul Crucii Roşii din Atena, unde, la puţină vreme, s-a săvârşit din această viaţă, pe 29 noiembrie 1983.Părintele Filumen a avut în viaţă un cu totul alt drum, rămânând până la moarte la Ierusalim. S-a călugărit în 1937, când a primit numele de Filumen. Doi ani mai târziu, pe 5 septembrie 1939, la puţină vreme de la terminarea Gimnaziului Sfântului Mormânt, a fost hirotonit diacon. Presbiter a devenit pe data de 1.11.1943, iar cinci ani mai târziu, pe 20.03.1948, a fost hirotonit arhimandrit. A slujit în foarte multe locaţii, începând cu Patriarhia, unde a fost ghid, în 1940. În continuare, din iunie 1940 până în septembrie 1941, a stat la Mănăstirea Sfântul Sava, după care s-a întors la Patriarhie, unde a devenit supraveghetor al birourilor Patriarhiei. Pe 15 iulie 1944 i-a fost încredinţat postul de ajutor de supraveghetor la bucătăria centrală. În februarie 1946 a fost numit stareţ în Tiberiada, până în martie 1953, când a devenit stareţ în Ioppe. Acolo a rămas şase ani, până pe 6 noiembrie 1959, când a fost rechemat de Patriarhie şi numit director al Orfelinatului Şcolii Patriarhale. A mai împlinit şi alte slujiri, cum ar fi: de pe 9 mai 1961 până pe 23 februarie 1962 a fost stareţ la Mănăstirea Arhanghelos; apoi, până pe 7 august 1965, a fost stareţ în Ramalla; după aceea, până pe 12 august 1970, a fost stareţ la Mănăstirea Avvei Teodosie, iar până pe 18 august 1970, a ocupat aceeaşi poziţie, la Mănăstirea Proorocului Ilie. În continuare, până pe 14 ianuarie 1976, a fost iarăşi în Ramalla şi, în fine, de pe 8 mai 1979, a slujit la Fântâna lui Iacov, unde a şi primit moartea mucenicească.Pe tot parcursul activităţii sale, ca membru al comunităţii Sfântului Mormânt, părintele Filumen a trăit în smerenie şi linişte. Ascetismul şi râvna cu care a respectat regulile monahiceşti au fost principalele trăsături ale vieţii sale. Preţuind duhul Ortodoxiei, a căutat ca niciodată să nu îşi promoveze numele în nici un fel. Principala sa grijă era să îşi ducă traiul ca un călugăr smerit şi să sporească duhovniceşte. Cei care nu îl cunoşteau bine nu-şi puteau da seama de înălţimea vieţii duhovniceşti pe care o ducea. De multe ori, se prefăcea nebun, pentru a se putea ascunde de lume. Se ştie faptul că vreme de opt ani, cât a pustnicit împreună cu Imeneu, Arhiepiscopul Lidei, cei doi nu stăteau nicicând la masă, ci mâncau în picioare, din oală.5.Moartea muceniceascăÎn ultimul loc unde a slujit, şi anume la Fântâna lui Iacov, veneau des evrei fanatici ca să scoată icoanele şi crucea din biserică, deoarece considerau că era un loc de închinăciune iudaic. Unul dintre aceşti evrei venea în fiecare zi şi se ruga în lăcaş. Părintele Filumen, păzitor credincios al aşezămintelor Sfântului Mormânt din Palestina, i-a explicat cu blândeţe şi smerenie că Fântâna lui Iacov aparţinea de multe secole creştinilor. Vrând să evite provocările, atunci când evreul acela intra în biserică să se roage, părintele Filumen întrerupea slujba şi o continua mai târziu. Scopul acestui evreu, ca, de altfel, al tuturor evreilor fanatici, era să transforme cu orice preţ biserica în loc de închinăciune iudaic. Astfel, pe 29 noiembrie 1979, în ziua în care Biserica îl pomeneşte pe Sfântul Filumen, părintele a fost atacat cu toporul şi omorât în timp ce săvârşea Vecernia. După aceea, ucigaşii au jefuit biserica, iar la plecare au aruncat cu o grenadă. Comunicatul Poliţiei spunea că făptaşii erau „necunoscuţi“.Înmormântarea mucenicului Arhimandrit Filumen din Cipru a avut loc pe 4 decembrie 1979, slujba săvârşindu-se la biserica Sfintei Tecla. A fost îngropat în cimitirul comunităţii Sfântului Mormânt din Sion. Patru ani mai târziu, când a murit un alt membru al comunităţii, s-a deschis mormântul părintelui Filumen pentru a i se muta osemintele de acolo. Atunci, toţi cei de faţă au avut parte de o privelişte minunată: trupul său era neputrezit şi răspândea un miros plăcut, aşa cum s-a întâmplat cu moaştele atâtor sfinţi, ca, de exemplu, Sfântul Spiridon, Sfântul Ioan Rusul etc. După aceea, mormântul a fost închis din nou, până în anul 1984, de Crăciun, în timpul îngropării lui Claudiu, Arhiepiscopul din Pella. Şi de această dată, trupul era neputrezit şi răspândea un miros plăcut, semn că smeritul rob al lui Dumnezeu Filumen intrase în ţara celor vii, ca sfânt. Moaştele sale au fost aşezate cu evlavie în partea nordică a Altarului bisericii Sfântului Sion, devenind obiect de închinăciune pentru mii de credincioşi.În ciuda faptului că sfinţenia sa nu a fost recunoscută în mod oficial, poporul îl cinsteşte pe părintele Filumen ca pe un sfânt. Viaţa sa ascetică, moartea mucenicească, trupul nestricat, minunile care au fost săvârşite după moartea sa, toate acestea constituie mărturii incontestabile ale sfinţeniei sale. Fie pomenirea sa veşnică113(Acest studiu s-a bazat îndeosebi pe mărturiile celor care l-au cunoscut, fapt pentru care bibliografia este săracă. Cele mai însemnate surse bibliografice sunt: 1. Kostas Gheorghiadis, Chipul contemporan al Bisericii Sionului. Părintele Filumen, Mărturia ortodoxă, Nr. 4, Lefkosia, 1982. 2. Ioan, Noul Mucenic Filumen, Mărturia ortodoxă, nr. 19, Lefkosia. 3. Necrolog: Moartea mucenicească a Arhimandritului Filumen Hasapis, Noul Sion, Vol. 72, Ierusalim, 1980. 4. Arhimandritul Filumen: un mărturisitor contemporan al credinţei noastre, Drumul nevoinţei, nr. 101, Lefkosia, 1992. 5. Arhimandritului Elpidie, în cartea lui Iosif Monahul Figuri patristice de la Nea Skiti, Salonic, 1988, pp. 63-70. 6. Din revista Mărturie ortodoxă, nr. 41, 1993, pp. 34-37.)".Fragmente din articolul apărut în Orthodox America, al monahului Yeghia Yenovkian de la Măn. Paradise, Ellisville, Mississippi:„...În săptămâna de dinainte, un grup de sionişti fanatici venise la mănăstire, la Fântâna lui Iacov, pretinzând că este un loc sfânt al iudeilor şi cerând să fie înlăturate toate crucile şi icoanele... Grupul a plecat proferând ameninţări, jigniri şi obscenităţi pe care creştinii din zonă le aud în mod regulat.După câteva zile, pe 16/29 noiembrie, în timpul unei ploi torenţiale, un grup a năvălit în mănăstire; [Părintele Filumen] îşi pusese deja epitrahilul pentru vecernie. Tăierea în bucăţele a celor trei degete cu care făcea Semnul Crucii arată faptul că a fost chinuit, pentru a-l face să se lepede de credinţa sa creştină ortodoxă. Chipul îi era despicat în formă de Cruce. Biserica şi cele sfinte au fost pângărite. Nimeni n-a fost arestat pentru aceasta, niciodată.Aş vrea să afirm că dacă nu l-aş fi cunoscut pe noul sfinţit mucenic Filumen, poate mi-aş fi pierdut credinţa. Eram necăjit, precum mulţi alţii, pentru că Adevărul este slujit atât de rău. Propăşesc tot felul de greşeli. Noi, clerul, suntem rareori păstori buni, şi cei ce-l caută pe Dumnezeu nu sunt mulţi, în vreme ce ereticii şi sectarii atrag la ei mulţimi, fără a conta cât de rele sunt învăţăturile şi vieţuirea lor. Reuşesc să merg mai departe doar ţinând înaintea ochilor mei chipul Părintelui Filumen.”Din buletinul informativ nr. 46, al Departamentului de relaţii externe al Sinodului episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, apărut în Orthodox America, aprilie-mai 1984:Pe 17/30 noiembrie, patriarhul Diodor al Ierusalimului, însoţit de mai mulţi episcopi, arhimandriţi, preoţi şi monahi greci, a deschis mormântul arhimandritului Filumen, ce fusese omorât cu sălbăticie la Fântâna lui Iacov, cu patru ani înainte (în 1979).Sicriul fu scos cu grijă din mormântul aflat în cimitirul Frăţiei Sfântului Mormânt de pe Muntele Sionului, şi, după ce fu înlăturat giulgiul, moaştele sale au fost aflate a fi nestricate. Apoi trupul a fost spălat cu vin, şi înfăşurat într-o pânză. După aceasta, s-a cântat o scurtă slujbă de pomenire.Arhimandritul Filumen a fost păzitorul Mănăstirii Ortodoxe greceşti de la Fântâna lui Iacov, din oraşul Nablus, în Cisiordania (West Bank). A vieţuit în sfinţenie şi a slujit ca un iconom credincios al lui Iisus Hristos, însufleţit de o râvnă arzătoare pentru Ortodoxie.Virtutea sa îl scotea în evidenţă printre monahii şi preoţii Ţării Sfinte. Se cunoaşte că cu puţină vreme înainte de mucenicia sa, arhimandritul Filumen a fost abordat de un grup de militanţi iudei fanatici, care i-au cerut să înlăture Crucea şi icoanele din preajma Fântânii lui Iacov, deoarece este un loc sfânt al religiei lor, iar ei nu primesc să se roage în prezenţa unor astfel de simboluri ale creştinismului. Părintele a refuzat să facă aşa ceva, susţinând că Fântâna lui Iacov este de secole a creştinilor. Atunci, a fost ameninţat şi i s-a spus să părăsească acel loc sfânt sau va suporta urmările.Pe 16/29 noiembrie 1979 (ziua Sfântului Apostol Matei), în timpul unei ploi torenţiale, ucigaşii au năvălit în mănăstire şi l-au măcelărit pe Arhimandritul Filumen cu un topor, închipuind o cruce. Cu o lovitură de-a lungul, i-au despicat chipul, cu altă lovitură de-a latul i-au tăiat obrazul, de la o ureche la alta. I-au scos ochii. I-au tăiat în bucăţi degetele mâinii sale drepte, iar pe cel mare l-au retezat dintr-o dată. Erau degetele cu care făcea semnul Crucii.” Ucigaşii nu s-au mulţumit să-l măcelărească pe monahul cel fără de vină, ci au continuat apoi să profaneze şi biserica. A fost distrusă o troiţă, au fost împrăştiate şi murdărite vasele sfinţite, şi întreaga biserică a fost pângărită într-un chip înspăimântător.Autorităţile israeliene au declarat pe moment că poartă o investigaţie, pentru a-i identifica pe cei vinovaţi, dar nici până astăzi nu a fost anunţat vreun rezultat. Fie ca Dumnezeu, pentru rugăciunile Noului Sfinţit Mucenic Filumen, să-i învrednicească pe ortodocşii prigoniţi ai Ţării Sfinte să reziste valului de violenţă împotriva creştinilor, ce se ridică, ameninţând să-i copleşească, şi fie ca El să le dăruiască tăria şi harul de a mărturisi Credinţa cu bărbăţie şi râvnă fierbinte.

Noul Sfant al Veacului

La data de 19 Noiembrie a acestui an, a fost declarat sfant acest Mucenic, părintele Daniil Alekseevici. Acesta era unul dintre cei mai mari misionari ortodocşi din Rusia. Munca lui este datorita activitatii sale in scrierea a numeroase cărţi şi predicand împotriva musulmanilor, părintele Daniil a fost împuşcat în ziua de 19 Noiembrie 2009, chiar în Biserica în care slujea.

CUM TREBUIE SĂ NE DEPĂRTĂM DE RĂU ŞI SĂ FACEM BINELE

CUM TREBUIE SĂ NE DEPĂRTĂM DE RĂU ŞI SĂ FACEM BINELE • Fereşte-te de rău şi fă bine, caută pacea şi o urmează pe ea (Psalmul 33:13) • ****

• Aceste cuvinte arată efortul pe care trebuie să-l facem aici pe pământ şi în pământ, adică pe acest pământ material şi în acest trup fizic. Şi care efort trebuie să-l facem? Mai întâi, să ocolim răul şi al doilea, să facem binele. ***
• Dar care este răul ce trebuie ocolit, şi care binele ce trebuie făcut, conştiinţa noastră nu ne poate spune complet şi exact deoarece este întunecată de păcat; învăţătura lui Hristos în schimb ne spune limpede, complet şi exact ce este bine şi ce este rău. **
• Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne cere ca sufletele noastre să fie îndreptate pururea spre bine tot aşa cum sfintele altare stau pururea spre răsărit. Ne cere să lepădăm răul înapoia noastră, să-l dăm pradă uitării, în umbra şi întunericul trecutului; astfel încât în fiecare clipă şi în fiecare zi să putem să ne întindem mereu cu sufletul şi cu trupul numai spre bine, să dorim numai binele, să vorbim doar despre bine, să facem doar binele. ***
• Mântuitorul nostru Iisus Hristos vrea doar ziditori, şi nicidecum dărâmători. Căci oricine zideşte binele, prin chiar aceasta distruge răul. Iar cel ce nu-l distruge asfel repede uită cum se face binele şi se preface într-un rău-făcător. Sfântului Apostol Pavel, în Epistola către Romani, ne îndeamnă : Dragostea să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine. (12:9). ***
• Urâm răul dar nu pe omul care comite răul, căci acesta este bolnav. Dacă putem, vindecăm bolnavul, nu-l omorâm cu ura noastră. Să lucrăm binele şi să promovăm binele, căci binele este de la Dumnezeu, iar Dumnezeu este comoara a tot binele. Să ne rugăm toţi Bunului Dumnezeu să ne înveţe pe noi să ne întoarcem de la rău şi să facem binele pentru dragostea Slavei Sale şi a mântuirii noastre. Amin.
• Dragostea să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine.
• În iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste, unii altora daţi-vă întâietate. La sârguinţă, nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi; Domnului slujiţi.
• Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi.
• Faceţi-vă părtaşi la trebuinţele sfinţilor, iubirea de străini urmând.
• Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi.
• Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng.
• Cugetaţi acelaşi lucru unii pentru alţii; nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi de spre cele smerite.

Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi. Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor.

Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii. Amin

"Evenimentele Finale Ale Profetiei Biblice ."

1/7 APOCALIPSA - Evenimentele Finale - " Sfarsitul lumii ? Semnele Finale " 2 /7 APOCALIPSA - Evenimentele Finale 2/7 - "Lumea Polarizata" 3 /7 APOCALIPSA - Evenimentele Finale - "Inchiderea Harului" 4 /7 APOCALIPSA - Evenimentele Finale - "Regele se intoarce" 5 /7 APOCALIPSA - Evenimentele Finale - "Mileniul" 6 /7 APOCALIPSA - Evenimentele Finale - "Sfarsitul Pacatului" 7 /7 APOCALIPSA - Evenimentele Finale - "Noul Pamant"

Imparatia Dragostei

De aşi grăi în limbile omeneşti şi îngereşti, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aşi avea proorocie şi de aşi şti toate tainele şi toată ştiinţa, şi de aşi avea toată credinţa, cat să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sănt. Şi de aşi împărţi toată avuţia mea, şi de aşi da trupul meu să-l arză, şi dragoste nu am, nici un folos nu-mi este.

***

Dragostea îndelung rabdă, se milostiveşte; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se semeţeşte, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr; toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nici odinioară nu cade.

• Datoria fără Dragoste îl face pre om arţăgos.
• Responsabilitatea fără Dragoste îl face pre om obraznic.
• Dreptatea fără Dragoste îl face pre om aspru.
• Adevărul fără Dragoste îl face pre om criticant.
• Educaţia fără Dragoste îl face pre om cu două feţe.
• Mintea fără Dragoste îl face pre om viclean.
• Amabilitatea fără Dragoste îl face pre om făţarnic.
• Respectarea oarbă a ordinii îl face pre om cicălitor.
• Priceperea fără Dragoste îl face pre om îndărătnic.
• Puterea fără Dragoste îl face pre om asupritor.
• Onoarea fără Dragoste îl face pre om trufaş.
• Bogăţia fără Dragoste îl face pre om lacom.
• Credinţa fără Dragoste îl face pre om fanatic.

***

Să nu pretinzi dragoste dela aproapele tău, deoarece cel ce o pretinde se tulbură dacă nu o află; ci mai bine singur arată-i dragoste aproapelui şi te vei linişti, şi întru acest fel şi pre aproapele tău îl vei aduce la dragoste.

Communism in Romania Nicolae Ceausescu