CAMPANIA ATEILOR CONTRA BISERICII ORTODOXE...

CAMPANIA ATEILOR CONTRA BISERICII ORTODOXE... Trăim, iubiţii mei, într-o epocă dificilă, în anii necredinţei. Necredinţa domină. Altădată nu îndrăznea vreun om să blasfemieze cele dumnezeieşti în public. Nimeni. Dacă vreodată cineva ar fi îndrăznit, mii de mâini se ridicau să-l lovească. Nu putea să reziste. Şi dacă vreodată apărea vreunul şi spunea că nu există Dumnezeu, Hristos, Maica Domnului, că nu există iad şi rai, îi închideau poarta. Până şi femeia îl izgonea. Însă după cum astăzi oamenii se feresc de un bolnav cu o boală contagioasă, aşa se fereau odată de omul care era cuprins de cea mai rea boală, de ateism şi de necredinţă. În acei ani hulitorul şi ateul nu era tolerat. Acum însă, în ultimii ani, răul a înaintat. Nu doar aceştia care merg la şcoli şi la universităţi şi învaţă câteva lucruri şi apoi fac pe înţelepţii şi se întorc în sat şi stau la cafenea buluc cu ţigara în gură şi mănâncă sudoarea plugarului fără osteneală, nu doar aceştia spun că nu există Dumnezeu, ci până şi în munţi şi în văi, sătenii simpli, şi ciobani, şi copii mici, şi femei bătrâne, îi auzi spunând că nu există Dumnezeu. Sunt anii necredinţei şi ai ateismului. Şi nu numai că se leapădă de credinţă, dar unii în zilele noastre urăsc Biserica lui Hristos. Sunt asemenea cu câinele turbat. După cum câinele când turbează nu cunoaşte pe nimeni, ci îşi muşcă până şi stăpânul, aşa şi aceştia, câini turbaţi ai veacului nostru, urăsc de moarte Biserica. Dacă ar fi cu putinţă, ar dărâma bisericile şi i-ar sfâşia pe clerici şi pe purtătorii de rasă. N-am văzut oare acestea în zilele noastre, fie în Constantinopol, fie în Epirul de Nord din partea lui Emver Hotza, fie în Ciprul din partea lui Attila, fie în Serbia şi în Kossovo? Şi toate acestea sub privirile ipocritei comuniuni internaţionale, care pe de-o parte taie în numele drepturilor democratice, iar pe de altă parte ştie să-şi spele mâinile şi să să amnistieze crimele. Dar nu sunt doar ateii statelor străine, cei care au dărâmat bisericile şi au interzis să se boteze copiii şi au obligat pe creştini chiar să îşi schimbe numele. Sunt şi unii de-ai noştri aici, care urăsc Biserica şi vor să aplice şi în patria noastră astfel de regimuri ateiste. Şi dacă îi întrebi: De ce urâţi Biserica? Ce rău v-a făcut?, răspund că, chipurile Biserica s-a aliat cu sistemul, că preoţii şi episcopii îi susţin pe bogaţi, capitalul... Asta este o minciună. Nu ştiu ce se întâmplă în alte credinţe şi în alte religii, dar dacă vom cerceta credinţa noastră vom vedea că Cel care a întemeiat Biserica noastră, Domnul nostru Iisus Hristos, a trăit sărac în lume şi a mustrat iubirea de arginţi. Nimeni altul nu a mustrat îmbogăţirea, lăcomia, nedreptatea, precum a făcut-o Hristos. El este cel care a spus că două lucruri nu pot coexista: iubirea banului şi iubirea lui Dumnezeu, adică să iubeşti şi banii şi să iubeşti şi pe Dumnezeu (A se vedea Matei 6, 24). Aceste lucruri sunt incompatibile. După cum două picioare nu încap într-un papuc, tot aşa în aceeaşi inimă nu poţi să pui iubirea banului şi iubirea lui Dumnezeu. „Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona"; „Nimeni nu poate să aibă doi domni; pentru că sau pe unul îl va urî şi pe altul îl va iubi, fie de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui" (Matei 6, 24). Acestea le-a spus clar Hristos. Vei spune poate următoarele: - Hristos, desigur, este bun. Eu cred în Hristos. Dar preoţii exploatează religia şi adună comori... Nu ştiu, repet, nu ştiu ce se întâmplă în altă parte în lume, dar aici, în patria noastră, preoţii sunt toţi săraci, sărăcuţi. Câţi preoţi are Elada? Aproximativ 8 000? Mergeţi pretutindeni şi cercetaţi: în Epir, în Macedonia, în Moreia, în insule; oriunde aţi merge, veţi vedea că preoţii nu provin din aristocraţie. S-au născut în case sărace, în familii smerite. Nicio casă bogată, niciun înalt demnitar, niciun armator fabulos de bogat nu-şi face copilul preot. Cercetaţi şi vă convingeţi. Dacă veţi găsi pe undeva vreun cleric că este fiu de judecător, de avocat sau de ofiţer superior sau de alt om mare, va fi o excepţie care nu distruge, ci întăreşte regula. Clerul nostru este „os din oasele şi carne din carnea" poporului. - Veţi spune: bine, preoţeii, dar episcopii? Nu ştiu ce fac ceilalţi episcopi, dar îngăduiţi-mi să îndrăznesc să spun ceva despre mitropolia mea, care mă cunoaşte de atâţia ani. Poate spune cineva că episcopul ei iubeşte banii? Dacă veţi căuta în buzunarele mele, nu veţi găsi bani. Din clipa în care am fost instalat am slujit nenumărate Liturghii în toate parohiile; de nicăieri nu am luat bani, nicio cafea n-am cerut. Gratuit slujesc şi învăţ. Am făcut sute de hirotonii; nu am luat nicio drahmă. Iar salariul meu îl dau pe tot. Când voi muri nu vor găsi nimic altceva decât o rasă şi câteva cărţi. Şi cu siguranţă nu sunt singurul. Aşadar, nu stau în picioare judecăţile împotriva Bisericii. Altul este motivul pentru care o urăsc. Biserica este ceea ce este frâul, care nu lasă calul să cadă în prăpastie, ceea ce este frâna care fereşte maşina de la accident. Însă, după cum calul turbat muşcă de frâu, aşa şi vrăjmaşii Bisericii, care vor să trăiască fără frâu, după chefurile lor, se aruncă asupra Bisericii cu ură. Dar chiar şi pentru aceştia care o urăsc, Biserica noastră se roagă. Noi nu îi urâm, îi iubim şi ne rugăm pentru ei şi Îl chemăm pe Dumnezeu şi pentru ei. Biserica nu urăşte pe nimeni, precum Hristos pe cruce, Care, în timp ce-L pironeau, se ruga pentru răstignitorii Săi. Dar, atenţie! Dacă Biserica nu urăşte pe nimeni, trebuie să spunem însă că cei care urăsc Biserica şi pe clerici, cei care hulesc pe Dumnezeu şi pe Maica Domnului, vrăjmaşii lui Hristos şi prigonitorii Bisericii nu vor avea un sfârşit bun. O spune Evanghelia de astăzi. Ce este astăzi? În Duminica după Naşterea Domnului amintim de un împărat rău-făcător, Irod. - Ce a făcut? A luat sabia şi a înjunghiat - câţi? Paisprezece mii (14.000) de prunci! După cum casapul înjunghie mieluşeii, aşa şi acesta a înjunghiat paisprezece mii de copilaşi. De ce? Spera că între copii ar fi şi Domnul nostru Iisus Hristos. Şi aceştia, ca nişte îngeraşi, s-au dus în cer şi cântă „Aliluia"! Însă cu Irod ce s-a întâmplat? Pe mine mă întrebaţi? Citiţi şi vedeţi ce spune istoria. S-a îmbolnăvit, a căzut de tot la pat, s-a umplut de răni din care curgea puroi, putrezea, mirosea urât şi se umplu de viermi; aşa a murit şi şi-a dat sufletul. Şi numai el? Există şi un alt exemplu: Iulian Apostatul. Acesta a trăit după 300 de ani. A prigonit Biserica, a vrut să readucă închinarea la idoli, să şteargă numele lui Hristos, să nu se mai audă de Hristos. Care a fost sfârşitul lui? S-a dus într-un război, iar în luptă, o săgeată l-a lovit în piept. Şi-a umplut atunci mâna cu sânge şi în clipa în care deja îşi dădea sufletul, l-a aruncat în aer şi a spus: „M-ai învins, Nazarinene!". M-ai învins, Hristoase! Nimeni nu poate să-L învingă pe Hristos. Oricine se împotriveşte - băgaţi de seamă! - oricine ar fi, mic sau mare, om sau sistem, oricine merge contra lui Hristos se va preface în cenuşă! Există Dumnezeu, există Hristos! *** Astupaţi-vă urechile, fraţii mei! Nu ascultaţi ce spune unul şi altul. Păstraţi-vă credinţa în Hristos, credinţa părinţilor noştri, adânc în sufletul vostru. Nici o forţă să nu poată să o dezrădăcineze. Acestea am avut să vă spun şi acestea să le credeţi. Să ascultaţi de Biserica noastră, iar când se va apropia sfârşitul vieţii noastre, acesta să nu fie ca sfârşitul lui Irod, care a fost pedepsit de Atotputernicul Dumnezeu, ci sfârşitul nostru să fie ca al tâlharului, care fiind pe cruce a spus: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta!" (Luca 23, 42).