Viaţa noastră de zi cu zi, serviciul cu activităţile sale, familia şi problemele familiale, societatea în care trăim împreună cu cei dragi sau apropiaţi nouă, fac adesea să conlucrăm, să ne ajutăm, să ne sprijinim la greu şi să fim împreună şi la bine, ceea ce ar trebui să însemne „a ne iubi cu dragoste creştinească”.
Cel mai frumos sentiment al oamenilor este iubirea. Iubirea ne-a fost dată de Dumnezeu Însuşi pentru că, aşa cum spune Sfântul Apostol Ioan, „Dumnezeu este iubire”.
Din dragoste, Dumnezeu a făcut lumea nevăzută şi cea văzută, de la îngerii din ceruri, până la frumuseţile naturii care ne înconjoară, cu toate vieţuitoarele ei, dintre care cea mai de seamă este omul.
Omul este singurul care poate primi şi dărui, în acelaşi timp, dragoste. De aceea, Dumnezeu a aşezat ca primă poruncă a Decalogului iubirea: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău!” Oamenii îl iubesc pe Dumnezeu, dar cea mai mare dovadă de iubire ne-a dăruit-o Dumnezeu-Tatăl, care L-a trimis pe Fiul Său în lume pentru a şterge păcatele oamenilor şipentru a ne ridica din nou la el.
Mântuitorul Hristos arată o mare iubire pentru toţi oamenii. De fiecare dată, El ne grăieşte: „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul, precum şi Eu v-am iubit!” Ne-a iubit atât de mult încât a pătimit, a murit şi a înviat pentru fiecare dintre noi.
Mântuitorul a completat poruncile Decalogului cu cea mai mare poruncă a iubirii creştine:”Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.”(Matei 22, 37-40).
Aproapele nostru nu este numai cel din familia noastă: tatăl, mama, bunicul sau altcineva, nici doar colegul sau prietenul…Aproapele nostru este fiecare om, pe care trebuie să-l iubim ca pe noi înşine. În felul acesta, fiecare zi ar putea fi o zi în care să fim fericiţi în Domnul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu